Nu ştiu dacă Klaus Johannis ar trebui să-mi fie simpatic sau nu. În viaţa mea, n-am călcat o singură dată în Sibiu. Nici măcar în gară. Dar simt un dezgust cumplit cînd văd cum numele primarului Sibiului a devenit un nume de proiect. Am constatat aseară credinţa orbească a unora în “proiectul Johannis”, fără ca acest proiect să existe. Să fim de la bun început înţeleşi: eu nu cred în nimic, dar în absolut nimic, din ceea ce promit pesediştii. Dar unii sînt convinşi de un proiect despre care nu ştim altceva decît numele.

De cîteva săptămîni, mă zgîrie pe creier “proiectul Johannis”. Primarul Sibiului care va fi prim-ministru. Şi atît. Şi nu pot judeca altfel decît că pesediştii şi peneliştii sînt fie imbecili, fie nu cred nici ei în “soluţia Johannis”. De ce spun asta? Dacă erau băieţi deştepţi, nu băteau atîta monedă doar pe numele unui primar, mai ales dacă ar fi “crezut cu tărie” că asta e soluţia. Dimpotrivă, ar fi venit cu un pachet complet. Ar fi venit cu un Johannis prim-ministru şi cu o turmă de miniştri cu nume care să rezoneze cît de cît cu o brumă de onestitate şi de potenţial.

Cînd aud de “soluţia Johannis”, nu pot decît să mă gîndesc la un spray de spălat mobila. Or, “proiectul Johannis” a fost mai degrabă folosit pe post de spălat creierele. Nu reuşesc să pricep cum nişte oameni inteligenţi au ajuns să creadă atît de mult, încît să spună “Eu nu votez cu Geoană, eu votez proiectul Johannis“. Care proiect? Unde e proiectul? Eu nu văd decît un nume şi atît. Nu văd soluţii, nu văd propuneri, nu văd program, nu văd nimic altceva decît numele unui primar.

Mă gîndesc cu groază că, dacă o să iasă Geoană preşedinte, Johannis va rămîne doar la stadiu de proiect. În condiţiile în care nimeni nu a propus nimic altceva decît un primar pe post de prim-ministru, dar nici o listă de măsuri concrete, nici o listă de miniştri cu o viziune (sic!) cît de mică, Klaus Johannis va rămîne doar un proiect electoral. Să fiu în pielea primarului Sibiului, mi-ar fi ruşine să mai ies în faţa românilor după ce, timp de cîteva săptămîni, două partide au reuşit să mă transforme, în ochii României, dintr-un primar de succes în numele unui dosar gol.

De cîteva săptămîni, aud de la cele două partide doar despre “proiectul Johannis”, “soluţia Johannis”, “un nou început”, “speranţă” şi alte cuvinte-cheie. Îl aud pe Geoană vorbind de “o nouă viziune”, “alt tip de atitudine”, nişte vorbe goale desprinse parcă din parodiile jucate pe scenele teatrelor ţării. Dacă ar fi trăit Caragiale, ar fi spus că rîd şi curcile ascultîndu-l pe candidatul pesedist.

Din păcate, e mai degrabă rîsu-plînsu’. Eu nu “cred cu tărie”, la fel ca Geoană, că România are nevoie de speranţă. Eu cred că are nevoie de certitudine. Eu nu cred că România are nevoie de un nou început. Fiecare nou început înseamnă să construieşti de la zero, or, la noi, n-are sens să porneşti de zero decît dacă vrei să razi tot. În ultimii 20 de ani, s-a construit destul încît acum e nevoie doar de foarte multe retuşuri şi de o strategie concretă de reconstrucţie acolo unde s-a dărîmat. Să o iei de la capăt înseamnă să razi tot.

România n-are nevoie de “o nouă viziune”, oricît de mult am fi o ţară de visători. România nu trebuie să viseze, are nevoie de ceva concret. România n-are nevoie de “alt tip de atitudine” din partea pesediştilor. “Alt tip de atitudine”, pentru PSD, înseamnă “alt tip de atitudine” faţă de biciul dat, în ultimii cinci ani, peste labele celor care au vrut să mai vîndă ori să mai fure ca înainte. Poate românii uită, dar eu nu pot să uit.

Tags: alegeri, klaus johannis, mircea-geoana, partidul-social-democrat, politica, romania