Bobu Praştie este jurnalist, lucrează la publicaţia Cronica Neagră şi se numără printre cei mai tari oameni de presă pe care îi vei întîlni vreodată. Dă lecţii tuturor prin ceea ce face şi nu se sfieşte niciodată cînd vine vorba de a da sfaturi despre cum să-ţi faci meseria. Repetă obsesiv că orice informaţie trebuie verificată din cel puţin trei surse şi, mai ales, că niciodată nu trebuie să uiţi să îl suni şi pe cel care şi-a luat-o peste bot, ca să nu mai zicem despre ăla care a dat cu pumnul.

Deşi duhnesc de inspiraţie pentru toată lumea, reportajele lui Bobu Praştie au, din cînd în cînd, cîte o problemă. Imediat după ce a dat cîte un sfat, Bobu scrie cîte-un articol de amploare şi uită să aplice taman lecţia pe care le-a dat-o celorlalţi. Fie că îi e prea lene, fie că tocmai ce-a băut vreo cinci beri cu o sursă şi intră în redacţie izbind uşa de perete, Praştie uită să dea telefon şi publică articolul fără părerile celor incriminaţi.

Lumea îl bagă-n seamă din două considerente: dă foarte multe lecţii, pe de o parte, dar şi bate cîmpii, pe de alta, rost pentru a-l lua la mişto pe la colţuri. Ultima oară, Bobu Praştie a făcut-o de oaie luăndu-se după o declaraţie scoasă din context, aruncată de un coleg în ziar, că deh!, merge-aşa, plus că nici n-are prea mult loc să-şi bată capul cu detaliile.

El mai are, totuşi, un defect: acela că, prins cu cioara vopsită, nu recunoaşte nimic şi o ţine pe-a lui, ca şi cînd nimeni nu mai are dreptate. O chestie cam de porc, pentru că ar pica mai degraba în picioare – adică precum o mîţă – decît pe spate, dacă ar avea demna calitate de a recunoaşte atunci cînd dă cu bîta-n baltă doar ca să sară stropi.

Ar fi nesimţire din partea mea să nu precizez că Bobu Praştie are şi el, la rîndul lui, idolii săi. Din cînd în cînd, se mai duce cîte unul. Cînd, pe bună dreptate, Bobu ia apărarea cuiva, se găseşte cîte-un coleg care să-l facă pupincurist. Iar Bobu Praştie nu e aşa. Deh, se mai întîmplă să mai aibă şi omul dreptate şi hop!, sare unul să-l enerveze.

Dar cel mai nasol e atunci cînd sare cîte unul pe care-l consideră amic, om care ştie că Bobu are dreptate, dar tre’ să-şi dea şi el cu părerea. În fond, amiciţia dintre colegii de breaslă n-are-a face cu faptul că unii dintre ei se mai şi vînd pe cîte-un colţ de pîine şi mai pupă-n fund pe cine nu trebuie. Moment în care, pentru Bobu Praştie, idolul renaşte într-un muritor de rînd şi de foame, care n-are nici o treabă mai bună decît să-şi bage limba în orificii nespălate.

E drept, nici cu Bobu Praştie nu ne e ruşine. Impresia că burta îi dă dreptul să facă mişto de toată lumea e greşită, de aia şi ajunge să nu aibă în jurul lui decît vreo doi oameni şi ăia nişte pupincurişti, grijulii faţă de propria piele, nu care cumva să se trezească trişti, cu vreun şut în partea dorsală taman de la marele idol. Experienţa marelui jurnalist de la Cronica Neagră pare să-i dea dreptul să taie şi să spînzure, motiv suficient pentru el cît să propună coduri deontologice pe care să nu le respecte.

O altă problemă a lui Praştie ţine de comportamentul mîrlănesc şi de glumele proaste. Organele genitale ies din gura lui frecvent, are ochii bulbucaţi precum ţîţele la care băleşte în timp ce se dă pe net de la birou, inclusiv atunci cînd vorbeşte cu cîte-o doamnă care-l informează despre cîte-o posibilă ştire. De multe ori, grotescul se defineşte prin comportamentul cu care nu ezită să se mîndrească de cîte ori are ocazia.

Şi totuşi, Bobu Praştie face succes. Îl construieşte zilnic prin textele pline de învăţăminte şi de informaţie calitativă. Bobu scrie la Cronica Neagră din plăcere. Salariul este aşa-ş-aşa, dar nu îl interesează foarte tare, că are un butic din care iese banu’. El zice că nu se vinde nimănui, dar a fost prins de vreo două ori cu limba scoasă. A negat, a spus că, de fapt, el doar era obosit şi gîfîia, că nu-l ajută condiţia fizică.

Fanii spun că Bobu e cel mai tare, duşmanii spun că e un dobitoc, însă cei din jur ştiu una şi bună: Bobu Praştie va muri anonim şi fără nimeni în jurul lui. Toate lecţiile pe care le-a dat vor fi uitate în scurt timp. Lumea se schimbă continuu şi nu mai are nevoie de modele învechite. Lipsa de caracter e, pînă la urmă, cea mai cruntă metodă de sinucidere involuntară.
_________________
PS: Acest text este un pamflet şi trebuie luat ca atare. E grav dacă te regăseşti în personajul descris, dar fii sigur să nu eşti tu sursa de inspiraţie. Personajele prezentate sînt strict rodul ficţiunii.
Sursă foto: mymediaprofile.com.