Motto:
Am devenit, alături de Liiceanu, Vladimir Tismăneanu sau Patapievici, un pupincurist al lui Băsescu, pe când Geoană, Voiculescu, Vadim, Tăriceanu, Nistorescu, Patriciu, Roşca Stănescu şi legiuni întregi de alţi patrioţi din politică şi din cultură sunt campioni ai democraţiei. Ei au văzut limpede ameninţarea dictaturii, pe când noi ne-am dat de partea ei. Noi suntem cei orbi (sau poate cei îmbogăţiţi de Băsescu, sau poate cei fascinaţi de puterea absolută), pe când ei, cu ochii lor albaştri aţintiţi în zare, au văzut limpede în viitor.
Confesiunile unui învins, Mircea Cărtărescu, Evenimentul Zilei, 7 august 2009.

***

2000, Anno Domini. Era încă perioada în care îmi permiteam să-mi petrec verile la ţară, urcînd dealurile şi coborînd în “adîncurile” de doi-trei metri, pe ici-colea, ale ghiolurilor Tazlăului. Era încă una dintre verile în care, ziua, ai fi vrut să-ţi rupi pielea de pe tine din cauza căldurii, noaptea, după ora 3, să te înveleşti cu toate plăpumile din lada de lemn a bunicii.

Pentru unii, ar putea suna ireal, dar vara, într-un sat aflat la vreo 10 kilometri de munte, ziua e iad din cauza căldurii, noaptea e moarte de om din cauza frigului. Iar serile, petrecute fie într-una din cîrciumile de la şosea, fie în vreunul din şanţurile de peste drum de cimitir, cu berea-ntr-o mînă şi cu chiştocul palmat în cealaltă, nu care cumva să fii văzut de vreun vecin care să te toarne, mişeleşte, la părinţi, le suporţi cu geaca trasă peste pulover.

Vara lui 2000 a însemnat, pentru mine, ultimele poveşti de vitejie ale Balenei, la Constanţa, la Jandarmerie. Balena era un ins de 1,90 înălţime şi vreo două tone-n greutate. Mă rog, vorba vine, aşa-l percepeam eu. De fapt, avea doar vreo sută şi vreo patruzeci de kilograme.

Frate-său, poreclit într-un fel pe care nu mi-l amintesc, dar de a cărui porecla-mi amintesc că aducea cu ceva a “Scobitoare”, era cu vreo trei degete mai înalt şi, pus pe cîntar, trăgea spre centrul pămîntului vreo sută şi vreo zece kilograme. Ironia sorţii, ce mai! Mult mai bine legat, proaspăt însurat şi uşor sîsîit, îşi povestea, la rîndu-i, pentru ultima oară, isprăvile din armată, trase de păr ca-n poveştile vînătoreşti, pînă la momentul în care trăgea cu trasoare după gagici, din maşina de patrulă a aceleiaşi jandarmerii.

Berea pe care o băgam în noi, vreo paişpe inşi, pe iarba umedă din şanţul de peste drum de biserică, era plătită de cei doi fraţi. La rîndul lui, un al treilea ins, cu vreo şapte ani mai mare ca mine, se lăuda că va urma aceeaşi cale precum cei doi, dar la vreo lună distanţă. Băieţii se pregăteau să intre în Europa înaintea consătenilor. Înaintea conaţionalilor, ce mai! Aveau vizele luate, îşi găsiseră de muncă şi se pregăteau să ridice borduri şi saci de ciment pe şantiere de prin Padova.

Gîndul cel dintîi al Balenei era să mai ridice o casă, cu etaj şi grajd în fundul curţii, în aceeaşi ogradă cu ai lui, pe cînd frate-său, care locuia în curtea imediat următoare, unde-şi ridicase vreo trei camere, din chirpici, voia să mai cumpere un teren şi, eventual, să dea jos casa şi să ridice una din bolţari de beton. Al treilea, fiu de profesor, nu visa atît de departe. Voia o Alfa Romeo, maşina la care visa din copilărie şi, după aia, nu mai conta ce-o face cu banii.

***

În anul de graţie 2000, Iliescu se bătea în campanii electorale cu Vadim. Era votat, prin noiembrie, pentru al doilea mandat, după ce lumea dăduse cu ştampila pe răul cel mai mic. Un an mai tîrziu, Năstase deja se pregătea să mai schimbe nişte termopane, în calitate de prim-ministru, şi nu pe cele de la minister.

Pînă în 2004, pe steagul României, pe post de stemă, trona – metaforic – un vajnic pumn şi vreo trei dinţi şi două măsele. Pumnul care înfundase gura presei fie cu controale peste controale, fie cu valize ticsite de hîrtii verzi, băgate pe gît pe post de contravoaloare a publicităţii de stat.

România, ţară liberă, dădea de mîncare, precum tătucul-stat de pînă-nainte de ’89, gurilor hămesite, pline de vorbe de dulce în baza unor dosare pregătite, numa’-numa’. Cei cu gura mare, în schimb, erau prinşi şi bătuţi, mai ales cei din provincie, sau trimişi în judecată şi puşi la colţ. O, ţară liberă, plină de humori! Şi de libertăţi, mai ales de exprimare, necenzurate.

Marele burtos, un ins albit, cu faţa tipărită pe fundal albastru, cu voce uşor piţigăiată, trecea nestingherit pe lîngă toate anchetele de presă şi investigaţiile pornite de la articole, cu mutră acră şi sictirită. Un Stalin în miniatură, dar fără mustaţă, o mînă de fier a contractelor cu statul date pe şpăgi babane.

Adrian Năstase avea să fie îngropat, în toamna lui 2004, într-un mormînt de tăcere. Oricît de ironic ar suna, s-a dat la fund. România a decis: preşedinte e cel care, de Anul Nou, bea şampanie direct din sticlă, în Piaţa Universităţii, în mijlocul mulţimii şi urlă cît îl ţin plămînii: “Să trăiţi bine!”.

***

2009, anul Domnului. Pentru că nu degeaba povestea începe într-un an al Celui de Sus. Dintr-o criză de încredere, dintr-o criză de fonduri, dintr-o criză financiară, renaşte acelaşi monstru. Într-o criză oarecum similară celei în care a fost îngropat. Diferenţa este că politica nu mai umple gurile hămesite cu pumni, iar coastele jurnaliştilor sînt în continuare întregi. Libertatea de exprimare a rămas, dar acum e condiţionată de buzunarele şefilor.

Cenzura nu o mai impune clasa politică, acum e impusă de redactori-şef, de patroni de publicaţii. Acum nu se mai luptă pentru libertate de exprimare, acum se luptă pentru îngroparea ei. Acum, în plină campanie electorală, nu se mai văd lucrurile bune, se văd doar cele rele. În fond, sîntem în criză, nu-i aşa?

Acum, asemenea lui Năstase în 2004, Băsescu e personajul negativ, luat în vizor de toată presa aflată în criză. Obiectivismul s-a dus pe Apa Sîmbetei. Cenzura s-a transformat în auto-cenzură. Motiv pentru care îi dau dreptate lui Cărtărescu. Articolul său, trecut rapid cu vederea, se rezumă la atît: sîntem nişte idioţi nepăsători. Timp de cinci ani, am stat degeaba şi n-am făcut nimic, iar cînd vin alegerile trebuie să găsim vinovaţi.

Punem botul la toate interesele celor cu bani. Jucăm un soi de ruletă rusească cu propriile noastre vieţi. Ajungem să credem în aceleaşi lichele care ne-au mai băgat şi altă dată în pămînt. Vorba scriitorului, “campionii democraţiei” sînt modelele noastre demne de urmat. “Campionii democraţiei”, de care democraţie au profitat din plin pentru a-şi umple buzunarele. Patriciu are dreptate, sîntem nişte oi, ne luăm după cei cu gura mai mare, după “campionii democraţiei”, care au profitat călcînd peste cadavre.

***

Anul 2009. Dumnezeu cu mila. Mircea Cărtărescu are dreptate, sîntem nişte lichele că am crezut că se poate şi altfel. Dar, pare-se, nu se poate. Trebuie să ne întoarcem în troaca din care am ieşit acum cinci ani, să ne mănînce porci precum Năstase, Păunescu ori Nistorescu. Trebuie să întoarcem în troaca lipsei de încredere. Ne e bine acolo. Ne putem complace în aceeaşi mizerie fără de care, nu-i aşa?, n-am putea să trăim, fără de care, nu-i aşa?, nu ne simţim bine.

Eu zic să mergem, claie peste grămadă, la vot. Să votăm viziunea luminaţilor cu ochi albaştri, care au privit în sus şi au văzut limpede în viitor. Să votăm, claie peste grămadă, viziunea lui Voiculescu, pe-a lui Sorin Roşca-Stănescu, pe-a lui Iliescu şi pe cea a lui Vadim. Clarvăzătorii care ne explică atît de nonşalant cît de adînc este rahatul în care ne vor afunda.

Acelaşi rahat pe care îl răscolesc la fiecare patru ani. Să mergem să alegem o nouă eră a pumnului în gură, o nouă perioadă luminoasă şi plină de realizări pentru şomaj. Să alegem, cu dragoste şi patriotism, recoltele de verzişori la hectarul de prostie, realizate de firmele “campionilor democraţiei”!

***

În anul de graţie 2000, trei băieţi de la ţară stăteau la băut într-un şanţ de peste drum de cimitir, pe iarbă, la unu noaptea, povestindu-şi, pentru ultima oară, isprăvile de glorie din tinereţile petrecute pe plaiurile mioritice. Spuneau disciplinat, ca în armata despre care povesteau, “Adio” unui nivel de trai. Spuneau “La revedere” unei troace.

Trei băieţi de la ţară, care toată viaţa au dat la coasă, au dat la sapă, au cărat fîn cu căruţele kilometri întregi. Pentru ei, atunci, a fost momentul în care şi-au încheiat povestea cu “Şi-am încălecat pe-o şea…”. Pentru ei, atunci s-a făcut lumină. Nişte băieţi simpli, de la ţară, needucaţi, cu gîndire îngustă. Nişte băieţi care s-au luminat şi care, după nouă ani, nu vor să se mai întoarcă.

Sîntem nişte oi care ne luăm, constant, după cîinele care latră mai tare. Poate că, la fel ca cei trei băieţi, ar trebui să ne luăm bocceluţele şi să plecăm în altă parte. Pentru ce să rămînem? Pentru o nouă eră Năstase? Pentru alţi pumni în coaste şi pentru alte şuturi în gură? Ne dăm deştepţi? Intelectuali? Dacă am fi fost, probabil eram plecaţi de mult. Mergeţi voi şi votaţi PSD, eu refuz, prefer să plec. Iar dacă peste trei ani n-o să vă faceţi bagajele…

Ultimul să stingă lumina!