Dacă echipa naţională a României ar juca, mîine, contra naţionalei somaleze, aş paria pe Somalia. Ştiu, sînt un idiot care n-are încredere în valorile ţării de baştină, care nu crede în Mutu sau în Chivu, sînt un fatalist care nu vede altceva decît dezamăgiri profunde, probabil un nefericit, un frustrat irecuperabil. Probabil, nu-i aşa?, asta ar fi reacţia multora.

Fotbalul stîrneşte pasiuni, iar cu pasiunile nu te poţi bate. Doar că pasiunea mea pentru fotbal s-a scufundat în momentul în care am ajuns la trista concluzie că fotbalul românesc, în loc să meargă înainte, a băgat în marşarier şi calcă acceleraţia cu putere. E un preambul pentru ceea ce voi încerca să explic mai departe.

TVR2 are o emisiune săptămînală, Replay, despre care aş putea spune că este măcar interesantă, dacă nu chiar demnă de urmărit şi pe care ar trebui să o vadă toţi cei cu pretenţii de fotbalişti. În fiecare luni, în decurs de o oră şi jumătate, se vorbeşte despre fotbalul românesc. Lunea aceasta, la Replay am văzut meciul România-Italia, din 1983, într-un sumar de aproximativ 30-40 de minute. Am rămas cu gura căscată.

Campioana lumii, Italia, a pierdut în faţa unei echipe care abia se consolida sub conducerea lui Mircea Lucescu. Un meci despre care, la final, Lucescu şi Costică Ştefănescu – cel care, la vremea respectivă, era căpitan – au spus că nu a fost spectaculos. Eu, la 25 de ani după desfăşurarea acelui meci, pot spune că a fost mult mai spectaculos decît jocurile terne ale reprezentativei din 2008.

Am văzut o naţională “în formare”, abia încropită (citez din declaraţiile auzite în emisiune, mai ales că nu ma pricep la istoria fotbalului), care ştia să se replieze într-un timp uluitor de rapid comparativ cu cea de astăzi, o echipă pentru care strategia de bază era “cea mai bună apărare e atacul”, o formaţie care timp de nouăzeci şi ceva de minute a fost deasupra Italiei, a stat mai mult în jumătatea de teren a campionilor mondiali şi, cel mai important, unsprezece jucători care au vrut din tot sufletul să cîştige.

Ce am mai văzut? Exact ce lipseşte în momentul de faţă fotbalului autohton. Strategie. Inteligenţă. Forţă. Curaj. Am văzut un gol superb, din 25 de metri, dat de Ladislau Boloni. Un şut care, în ziua de astăzi, pare mai degrabă evitat de toată lumea. Cît de des mai vedem mingea zburînd la un metru de pămînt? Şi cîţi ajung în şase metri şi dau peste poartă? Şi am văzut driblinguri adevărate, nu jucători care se împiedică de minge şi cer fault. Am văzut fotbalişti fabuloşi: Michael Klein, Ilie Balaci, Rodion Cămătaru.

Oamenii din fotbalul românesc de astăzi ar trebui să urmărească jocurile de atunci. Ar învăţa foarte multe. Şi mă refer inclusiv la jucătorii din acel meci, antrenorii de azi, aceiaşi care în 1983 jucau cu campioana lumii pe Stadionul 23 August, iar în prezent antrenează sau au antrenat echipe cu pretenţii de Liga Campionilor: Ioan Andone, Mircea Rednic, Sorin Cîrţu.

Să nu încercaţi să-mi spuneţi că era alt regim, că fotbaliştii erau prost plătiţi şi erau mai motivaţi să cîştige şi să nu faceţi comparaţii între fotbaliştii de atunci, “care sînt mai buni” decît cei de acum. Nu le cred. Singura diferenţă dintre 1983 şi 2008, din punctul meu de vedere, este că fotbaliştii de azi nu mai sînt motivaţi de nimic. Nici de faimă, nici de bani, cu atît mai puţin de onoarea de a arăta unei lumi întregi cît sînt de buni. Adevărul este că nu le mai pasă şi asta se vede.

Un sumar al unui meci din 1983, pe care ştiam că l-a cîştigat România, m-a ţinut cu sufletul la gură pînă la finalul celor 30-40 de minute de înregistrare. Cînd a înscris Boloni, mi s-a ridicat părul pe mîini şi pe şira spinării. Un meci al naţionalei de azi mă enervează, mă face să schimb postul sau să mă apuc de altceva. Trist.

Tags: adrian mutu, costica stefanescu, cristi-chivu, fotbal, ilie balaci, ioan andone, ladislau boloni, liga campionilor, michael klein, mircea lucescu, mircea rednic, rodion camataru, sorin cirtu, tvr2