Fiecare strop de viscol aduce după sine, în Bucureşti, nişte troiene imense, negre, date la o parte cu lama. Zăpada aşternută pe asfalt se transformă, în maximum două zile, în nişte grămezi imense de mizerie cenuşie, al căror singur rost ar trebui să fie, cel puţin la nivel teoretic… Am greşit, mă scuzaţi. N-ar trebuie să fie. Punct.

Desigur, ca întotdeauna, autorităţile sînt luate pe nepregătite. Sau, invers, au fost pregătite, deşi concluzia generală, după ce va fi trecut orice urmă de ninsoare, viscol sau zăpadă pe stradă, este că mocirla s-a mutat, ca la ea acasă, pe gresia sau pe preşurile din casele noastre. Desigur, mocirla pe care o calcă în picioare toată lumea, mai puţin domnii de prin primărie, care trăiesc cu impresia că oraşul e curat ca lacrima, că ei nu calcă prin ditamai băltoacele şi că, într-un final, nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu. Mda.

Desigur, în aplauzele tuturor celor implicaţi, autorităţile au rupt norii – deşi, de fapt, au făcut rahatul praf, iertată să-mi fie exprimarea – prin punerea la treabă a lamelor, care au ras zăpada din tot oraşul, pentru o mai bună coordonare şi o extraordinară implicare în fluidizarea traficului pe timp de iarnă şi condiţii grele de ninsoare. Sanchi. Şi spun asta pentru simplul motiv că a băga nişte lame la mutat zăpada de pe mijlocul străzii către margine nu reprezintă nimic mai mult decît primul pas către ceea ce ar trebui să fie, într-o ţară normală, civilizaţie.

Dar nu. Pentru că ce rămîne, desigur, e responsabilitatea cui îi pasă, nu tot a domnilor pe care cu onor îi plătim, lună de lună, cu bani grei, ca să îşi facă treaba! Alo, se aude? Probabil că nu. Din cauza căciulilor groase trase pe urechi. E iarnă, deci frig. Şi, desigur, iarna nu-i ca vara.

Ce-mi doresc eu mie, dulce treabă românească? Să dispară, dracului, toate mormanele de jeg rămase în urma lamelor. Domnii din primăriile de sector, respectiv din primăria a’ mare, de vizavi de Cişmigiu, trăiesc cu impresia că toată treaba se rezumă la a trimite nişte maşini să mute zăpada dintr-o parte într-alta. Cum s-a oprit ninsoarea, cum nu mai face nimeni nimic. Vacanţă, frate!, ce mama naibii?

În urma lamelor, rămîne fix ce se vede mai sus (foto: chinezu.eu): ditamai grămezile de zăpadă pe care, cum altfel?, nu le ridică nimeni. Ca şi cum ar fi al naibii de greu să închei o anexă la contractele cu Rosal sau Rebu, să pună băieţii mîna pe lopeţi şi să încarce jegul rămas. Pentru că jegul ăla, odată topit, nu face altceva decît să înfunde toate străduţele dintre blocuri, cam 85% din canalizările din Bucureşti şi, per total, cam tot ce înseamnă diferenţă de nivel între asfalt şi bordură. Şi, nu-i aşa?, ce poate fi mai frumos decît să calci într-o băltoacă pînă la jumătatea călcîiului cînd vrei să treci strada sau să te urci în autobuz?

Desigur, n-am pretenţia să vină Rosal să-mi mute zăpada din faţa maşinii, că nu pot să ies. Dar măcar să facă bine să mute grămezile care rămîn în urma lamelor. Dar asta ar însemna că unii trebuie să muncească, nu-i aşa? Şi, bineînţeles, munca e grea. În fond, n-ar fi bine să dormim cu toţii şi să fim plătiţi pentru asta?

Şi ca să revin la titlu: dacă tot trăim într-o mocirlă de la ieşirea din scară şi pînă la intrarea în clădirea în care se întîmplă să muncim, nu tot mocirlă e şi în Consiliul General al Municipiului Bucureşti? Dacă nu mocirla de-afară, măcar cea cărată pe tălpile angajaţilor. Sau… aia nu se vede?

Tags: bucuresti, nesimtire, not-funny, romania