Scriu textul ăsta, în mintea mea, de vreo două săpămîni. Azi m-am trezit cu alte idei. În fiecare zi curg idei noi. Concluzia e că sînt prea obosit ca să le ţin minte pe toate. Dar cu cîteva tot am rămas, probabil cele mai importante. Dacă vrei, poţi să zici că e un text deprimant, ar putea fi. Altfel, nu spun nimic nou, ci doar cîteva lucruri pe care oricum le ştie toată lumea.

În ultimele luni, am ajuns la un asemenea grad de oboseală, încît o insulă pustie mi s-ar părea locul perfect de locuit, cîtă vreme n-ar trebui să mă gîndesc la muncă, la datorii (şi aici includ rate, abonamente, facturi etc.) şi la cele similare. Am avut parte de vreo patru luni de umblătură, de nervi, de stres, încît am ajuns la un grad de oboseală psihică ce se traduce printr-o stare de nervozitate aproape constantă şi o dorinţă teribilă de linişte.

Într-un fel sau altul, deşi sînt pe cont propriu de doi ani, am tendinţa să mă simt ca un corporatist cu program de la opt dimineaţa la nouă seara. Finalitatea este lipsa oricărui chef de a face ceva şi diminuarea entuziasmului. Ştii că dai din coate, că trebuie să produci, să ai încasări cît mai mari, ai cheltuieli de acoperit, ai facturi de plătit, dar eşti prea obosit ca să îţi mai dai seama ce ai realizat în ultima perioadă. Devin o rutină trezirea la şapte (nu că pînă acum n-ar fi fost), ieşirea pe uşă la opt şi jumătate, întîlnirile, orele în care chiorăşti în faţa monitorului, întorsul acasă, mîncatul, trîntitul în faţa televizorului şi adormitul.

Toţi nervii, toţi dracii de peste săptămînă, toate înjurăturile nespuse tind să se adune laolaltă în weekend, cînd te trezeşti că ai visat că ai pierdut un nu-ştiu-ce contract, că ai uitat să-i spui zugravului să-ţi acopere în colţul ăla centimetrul pătrat de lavabilă ceva mai deschisă. Ajungi să te întrebi constant de unde poţi să produci mai mult, ce altceva mai poţi face şi te întrebi de ce nu există în România nişte joburi călduţe, cu salarii decente, cu colegi care nu vor să ţi-o tragă sau să şi-o tragă constant unul altuia, astfel încît tu să pici de victimă colaterală, aşa cum se întîmplă aproape peste tot.

Faci calcule, îţi dai pumni în cap, te întrebi ce a avut ăla cu tine cînd tu nu i-ai făcut nimic, îţi aduci aminte cum observai mişcările “strategice” ale unor papagali care vor mai multă autoritate şi îţi trece orice urmă de chef să te mai angajezi undeva. Şi te întorci, vrînd-nevrînd, la ale tale, cu dat din coate pentru clienţi, la toate calculele de criză, cînd vezi că se împuţinează clienţii sau că fac plăţi la şase luni, te întorci la “vreau ieri” şi încerci să te conformezi.

Scriam pe Twitter, deunăzi, că iar am avut un acces de nebunie şi m-a bătut gîndul să-mi închid blogul. De fapt, gîndul ăsta mă bate cam la fiecare jumătate de an, cînd simt că nu mai am putere să continui, că e prea multă gălăgie, iar eu vreau cît mai multă linişte. De fapt, ăsta e şi motivul pentru care ies tot mai rar cu lumea la bere, vin la tot mai puţine evenimente. Am obosit să fiu întrebat dacă am mai slăbit (eu, care oricum sînt slab), dacă nu mi se pare şi mie că am cearcăne şi, per total, am obosit să răspund că sînt obosit.

Am obosit să mă concentrez la mai multe activităţi, dar nici nu pot să-mi păstrez focusul doar pe una singură. Blogul nu produce destul încît să acopăr veniturile din celelalte activităţi, la blog nu pot să renunţ (nu neapărat din cauza unor contracte în derulare) din cauză că produce nişte venituri adiacente. Toate cer timp şi ziua n-are 48 de ore, la fel cum nici nu poţi să renunţi la unele pe motiv că veniturile n-ar mai fi la fel de rotunde, iar tu ai rate de plătit. Eternul “cerc vicios”, expresia care ar trebui scoasă din dicţionar şi astăzi.

Şi dacă înainte mai vedem ce e în jurul meu, am ajuns să trec pe lîngă oameni şi să nu-i văd, mai să mă sune şi să mă întrebe dacă am ceva cu ei, de nu i-am salutat, am ajuns să nu mai aud cînd sînt întrebat ceva, am ajuns ca durerea de cap să fie o stare normală, zi de zi, am ajuns ca dimineaţa, cînd torn cafeaua în cană, să mă întreb de ce tremură ibricul cînd, de fapt, mie îmi tremură mîinile. Programul de masă e mort şi îngropat de cîţiva ani, sar cu graţie peste micul dejun, iar prînzul este un lucru care, între timp, a devenit doar întîmplător. Dacă se întîmplă să existe, e bine, dacă nu, e ceva firesc.

Şi cel mai grav e că toate, adunate, se transformă într-o perfectă stare de nervozitate pe care, oricît aş încerca să o ţin în frîu, tot ajunge, la un moment dat, să se reverse asupra celor apropiaţi. Şi nu e nimic mai crunt decît asta, cu atît mai mult cu cît irascibilitatea nu e o soluţie pentru nimic. De dormit, nu poţi să dormi. Trebuie să produci…

Tags: not-funny, personal