Scriam, acum mai mulţi ani, că îmi împart oamenii din jurul meu în mai multe categorii: prieteni, amici şi cunoştinţe. În genere, prietenii sînt ăia patru-cinci oameni care vin în toiul nopţii dacă ai nevoie de ei, amicii sînt cei cu care ieşi mai des la bere sau cu care conversezi mai des, iar restul sînt cunoştinţe.
Cînd spui că un om îţi este prieten, iei în considerare mai mulţi factori. În unele cazuri se întîmplă să retrogradezi un prieten la stadiul de cunoştinţă, indiferent că omul respectiv îţi era ca un frate, în funcţie de cît de strîmb poate să calce în nişte circumstanţe absolut stupide. Mi s-a întîmplat acum trei ani şi, de atunci, am ajuns la concluzia că indiferent ce împăcare urmează, nu prea mai ai cum să-i acorzi acelaşi grad, ci va rămîne cel mult la stadiul de amic.
Din păcate, noţiunea de prietenie nu e percepută de toţi la fel. Şi îmi “plac” mai ales cei care profită. Nu mă refer la oameni care vin la tine şi spun “ai să mă împrumuţi?” de nu ştiu cîte ori. Banii sînt irelevanţi. Mă refer la cei care găsesc în tine un om care şi-ar sacrifica timpul şi relaţiile ca să te ajute, care ştie că îl consideri prieten, iar care după ce a ajuns unde a vrut, nu te mai bagă în seamă. Ulterior, cînd va mai avea nevoie de tine, se va întoarce de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Şi am vreo două exemple recente, din care povestesc doar unul.
Mi-am adus aminte de discuţia despre prieteni acum vreo două săptămîni. Mă sună un văr cu care nu mai vorbisem de cîţiva ani, cînd îmi propunea să mă bag nişte afaceri dubioase, pe care ulterior le-a dus de rîpă. N-am apucat să schimbăm trei fraze, că mă întreabă cum stau cu banii, cît de bine cîştig, că el vrea să-şi schimbe jobul. Urma, probabil, întrebarea cu “nu poţi să mă împrumuţi?”.
În mod normal, n-aş fi avut o problemă cu asta. Însă oricît de neam mi-ai fi, nu accept să-mi ceri bani cînd tu n-ai fost în stare în patru ani să mă suni decît atunci cînd ai avut nevoie de mine (adică de vreo două ori), dar niciodată de ziua mea sau de sărbători. Cu atît mai mult cu cît nici părinţii tăi, care îmi sînt naşi de botez, n-au fost în stare să mă sune o singură dată, în ultimii trei ani, să-mi spună “La mulţi ani”.
I-am explicat că nu mai pot de atîta bine, că am nişte cîştiguri lunare peste media decenţei (adică de vreo patru-cinci ori cît încasează el), că vine toamna şi se întoarce perioada productivă, dar că am o serie de datorii de plătit şi nişte multe cheltuieli de făcut. În fond, aproape am terminat de renovat apartamentul. Şi mă întreabă. Mă întreabă cum ar fi dacă “i-ar băga pe toţi”, adică neamurile, “în Mercedes” şi să îmi facă o vizită inopinată.
I-am răspuns cît de sec am putut: “Mai bine nu”. Dacă ai un Mercedes din ’95, dar mai ai un pic şi-mi ceri bani, dacă n-ai fost în stare să mă suni (vorbesc la modul general, neamurile), nu te aştepta să te primesc la mine în casă. Că mi-a dat “nana” 10 lei cînd aveam 12 ani, asta nu înseamnă că neamurile m-au ajutat în vreun fel sau altul. Iar pentru partea cu “La mulţi ani”, mai ales că ştii cînd ar trebui să-mi spui, asta n-o iert.
“Ce, mă, te-ai mutat în Bucureşti şi ţi-ai uitat neamurile? Acu’ nu ne mai bagi în seamă?”, îmi zice ca şi cum ar da-o pe glumă. De uitat, nu le-am uitat. Însă adevărul crud este că nu le iert. Pot să-mi iert amicii şi prietenii că nu mă sună de ziua mea, în fond, nu cred că e scris în fişa postului, dar cînd eu te sun la fiecare sărbătoare, că-mi eşti rudă, atunci am şi eu nişte pretenţii.
Răspunsul oficial, adică cel pe care i l-am livrat, de altfel chiar adevărat, a fost că sînt terminat de oboseală. Cînd pleci la opt jumate de acasă şi te întorci la nouă seara, nu-ţi mai arde să vezi pe nimeni. Mi-a fost ruşine de ruşinea lui să-i spun exact cum stă treaba.
În general, nu mă bazez pe neamuri sau pe prieteni, ci în primul rînd pe mine. Şi îmi “plac” mai ales cei care vin să găsească un umăr pe care să plîngă, ca ulterior să ţi-o tragă cum ştiu ei mai bine. N-o să înţeleg niciodată comportamentul de acest tip. Mi se pare stupid şi imbecil. Oamenii de acest tip uită un aspect esenţial: că cei care suferă nu uită şi în nici un caz nu iartă.
Aşa cum mai scriam la un moment dat, cea mai mare pedeapsă pe care poţi să i-o aplici unui om este să-ţi devină indiferent. Eu, unul, pot să-mi aplic pe frunte eticheta de prieten pentru cel mult cinci oameni, pentru care aş face aproape orice ca să-i ajut (şi pe care aproape că îi confund cu nişte fraţi pe care nu-i am). Şi ar mai fi o serie de persoane pe care le situez între prieten şi amic, pentru care aş face destule dacă mi s-ar cere.
Însă au fost şi cazuri în care am uitat definitiv oameni sau pe care nu o să îi iert niciodată. Asta e, nu sînt creştin practicant şi mă lasă rece povaţa biblică despre întorsul celuilalt obraz. Tac şi aştept, iar cînd vine momentul potrivit, dau şi eu. Aş putea spune că nu rămîn dator niciodată, chiar dacă îmi plătesc “datoriile” cu întîrziere.
Poate sînt eu mai ciudat, dar sînt un om extrem de rece. N-aş spune introvertit, ci doar că mă ataşez foarte greu de oameni. Mai ales de cei din categoria “Băi, îmi eşti prieten, hai că dau o bere, las-o pe nevastă-ta să moară în casă, ce dacă-i bolnavă!, tu să vii să bem, că ne mai vedem peste două luni!“. Doar un alt caz în care am călcat adînc. Să-mi fie iertat, dar pentru nevastă îi las baltă pe toţi, poate să fie şi Hristos.
Dar îmi “plac”. Mă distrează momentele în care se întorc, taman atunci cînd au nevoie. E cel mai bun moment să dai şi tu. Şi doare.
dc @ 27.9.2009, 12:29 pm
Aaa, salut. Ai cumva niste bani cu imprumut? :))
Asa sunt oamenii, toti avem de astia. Dureros mai e faptul ca te gandesti, acum, la 30-40 de ani: am facut peste 20 de ani de scoala, am cunoscut sute de oameni in sensul ca i-am vazut aproape zilnic ani de-a randul si acum cu ce am ramas? Cu aia 3-4 prieteni din liceu sau chiar mai dinainte(de al patrulea te cam indoiesti, stii ca daca ai o mare nevoie nu e chiar asa prieten, dar daca il inviti la bere si gratar e primul), cu munca de care nu-ti vezi capul, cu nevasta care, curios, desi acu 2 ani nu o cunosteai ti-a devenit cea mai apropiata fiinta, cu facturile si cu tine insuti, cel de care uneori esti chiar plictisit, dar pe care il accepti desi nu il ierti intotdeauna.
Haotik @ 27.9.2009, 12:53 pm
Din fericire pentru mine, rudele sunt ceva total necunoscut. Nu ma suna niciodata, cand ne intalnim intamplator la vreo nunta sau impormantare comuna ne salutam si atat.
Imi aduc aminte cand mi-am facut firma ca avem nevoie de un act de proprietate sa fac sediul firmei, ai mei aveau mostenire si nu se putea, eu stateam in chirie. Bunica era singura sansa. Ghicitit? Sediul firmei a fost initial pe numele juristului care ii sa facut mila de mine. Jurist pe care mi-l recomandase cineva ca face firme, care nu il cunosteam si nu ma cunostea. De atunci m-am lamurit eu ce insemana rudele.
In rest imi aduc aminte de un vad. Aveam treaba cu unchimiu si a iesit la usa sa vorbeasca cu mine: Ce faci ? Cum e la munca? a fost singurele intrebari care le-am schimbat si in rest eram total 2 straini.
Partea buna e ca nu ma suna niciodata si aflam unii de altii prin parintii ca nu am murit inca. Nu am idee in momentul asta despre verisorii mei de grad 1 daca sunt in tara sa plecati, ca varamea e casatorita, sau era casatorita cu un italian, altul era la munca in cipru. Who cares :)
dc @ 27.9.2009, 3:20 pm
Asta cu luatul in spatiu e stiuta. Astia batrani au impresia ca odata ce te-au luat in spatiu le poti imediat lua casa. Numai la asta se gandesc. Pe toti ii banuiesc de ce e mai rau: “aaa, sa mai dea afara din casa, sa ma duca la azil! Am vazut eu pe ACASA”.
Si cu cat sunt mai batrani tin de casele lor cu dintii. Sunt disperati.
m @ 28.9.2009, 3:01 pm
nu stiu, eu n-am inteles niciodata cum de oamenii considera chestiile astea cu banii … o dovada de prietenie.. eu ma imprumut de obicei de la oameni care.. au bani, cei mai multi nu sunt prietenii mei, sunt pur si simplu cunostinte dispuse sa faca asta pt mine. nu mi se pare ca trebuie sa incerc sa ma bag in sufletul lor doar pt ca ma ajuta cateodata. avem alte cercuri, alte preocupari. n-am nimic in comun cu ei.
si treaba asta cu sunatul la 3 noaptea.. poate era o metafora, dar nici pe asta n-am reusit vreodata sa o inteleg. pe mine dc m-ar suna cineva la 3 noaptea ca are o problema.. aproape oricine.. m-ar speria atat de tare.. ca e 3 noaptea, ca a ales sa apeleze exact la mine.. incat n-as ezita nici o secunda sa ajut .
chestiile prea… concrete, imprumutat bani, ajutat in miez de noapte, carat mobila si asa mai departe tin de amabilitatea oamenilor, nu de prietenie.
pentru mine prietenia tine de comunicare, e o relatie de apropiere, nu stiu, dar nu se poate masura in gesturi din astea.. ajutat la 3 noaptea.. imprumutat bani..
Ce, mă, te-ai mutat în Bucureşti şi ţi-ai uitat neamurile? Acu’ nu ne mai bagi în seamă?”,
asta mi-a amintit de o chestie interesanta pe care am citit-o pe un blog, ceva de genul n-am uitat de unde am plecat, dar n-am uitat nici de ce am plecat
Dojo @ 28.9.2009, 4:46 pm
Oho, greu subiectul.
Ai mei ai batrani au venit in Timisoara din Ardeal, respectiv Moldova, rupti in fund sa zic asa prin ’50. S-au casatorit si au muncit ca nebunii. Au facut un copil pe care l-au crescut. Copilul ala a facut un copil, pe mine. Asa ca teoretic au scapat “ieftin” cu un copil si un nepot direct, well, nepoata.
Au crescut in ograda lor insa destui nepoti de frate ai lor, care doreau sa se “faca oameni” in vest, ca la noi cainii au colaci in coada. Chiar si cainii mei doi poarta cate unul in fiecare zi. Au crescut, unii au ramas aici, alti s-au intors de unde au plecat, cu scoala insa si cat ajutor au putut ai mei oferi.
In acest moment este unul singur care suna de sarbatori sa ne intrebe ce facem. Este prin Spania si munceste pe santier, ii merge destul de greu, dar suna cu ocazii din astea sa afle ce mai facem. restul de nepoti si rude tac ca porcul in papusoi. Ca e scumpa convorbirea.
Cel mai misto a fost cand unchiu-miu a aflat acum 2 ani si ceva ca mi-am facut firma. Si vine la noi sa imi spuna sa il iau pe varu-miu ca ASOCIAT. La firma mea, constituita pe banii mei. I-am spus ca teoretic nu are ce sa caute la mine, decat daca invata web design, ca n-am nevoie de umpluturi. Varul a recunoscut ca nu are sanse de a baga la cap chestii din astea. Oricum, daca lucra la mine, era simplu salariat.
Asa ca sincer is satula de gunoaiele astea care miros numai bani si vor mereu ceva. Ai mei s-au descurcat singuri, eu ma descurc singura. In secunda asta am amici si eu si cunostinte. O prietena buna care e plecata din tara de 1 an si iubitul care tine loc sarmanul si de cel mai bun prieten. Si, daca am fost in rahat, el s-a chinuit sa ma ajute sa ies.
Au mai fost amici care au incercat sa “forteze” in prieteni. I-am “concediat” cand am simtit ca pentru ei contez ca o banca pentru imprumuturi. Am terminat si cu astea. Nu am si gata. Pentru ca sunt satula sa astept cu lunile sa imi primesc banii imprumutati ‘numai pentru 2 saptamani’.