Vreau să enumăr vreo două-trei chestii despre ce înseamnă, din punctul meu de vedere, şefia. Asta pentru că am văzut o serie de comentarii la textul precedent şi am început să mă întreb de ce volumul de muncă trebuie să bată omenia la scor de baschet.
În primul rînd, un şef ar trebui să fie corect. Ai greşit, vedem unde, de ce, şi procedăm în consecinţă, indiferent că e vorba de un avertisment sau de bătut obrazul. Greşeala e omenească, nu? Dacă se persistă în greşeli, se trece la sancţiuni şi, dacă e nevoie, la concedieri. Mi se pare o măsură firească. Totuşi, a nu se confunda corectitudinea cu puterea de sancţionare.
În al doilea rînd, şefia nu înseamnă doar limitarea la a da ordine. Înseamnă stat de vorbă cu angajatul, înseamnă motivarea lui cînd e productiv, înseamnă înţelegerea problemelor pe care le întîmpină, înseamnă acordarea de ajutor acolo unde nu ştie, înseamnă acordarea de training-uri dacă e nevoie.
Am văzut în comentariile de la textul precedent că majoritatea celor care iau apărarea Elenei Olteanu confundă concedierea cu demisia. Dacă există zeci de oameni care îşi dau demisia dintr-o firmă, indiferent cît de mică sau cît de mare este, înseamnă că există o problemă de management. Pe principiul “cînd trei îţi spun că eşti beat, e cazul să te duci să te culci”, doamna Elena Olteanu ar trebui, probabil, să înveţe din această situaţie şi să îşi revizuiască atitudinea faţă de angajaţi. În schimb, dumneaei comentează despre incompetenţa acestora. Oare dumneaei s-a gîndit că unii angajaţi se răzbună pe şefi prin muncă mai puţină?
Din punctul meu de vedere, în atribuţiunile unui şef intră şi plătirea salariilor la timp, şi plata orelor suplimentare. Dacă ne luăm după comentariile foştilor angajaţi, reiese că doamna Olteanu, considerată un soi de “dictatoare” (chestie de înţeles în măsura în care ea este proprietara firmei), îi obligă pe oameni să muncească peste program, uitînd să îi plătească. Ei bine, aşa ceva nu se face. Eu, unul, nu m-aş mai angaja nicăieri unde să mi se spună că trebuie să muncesc peste program. În caz că unii n-au aflat, există – vorba jingle-ului de la Guerrilla – şi viaţă după muncă.
Există o filosofie din bătrîni conform căreia oamenii se împart în două categorii: cei care trăiesc pentru a munci şi cei care muncesc pentru a trăi. Majoritatea oamenilor fac parte din a doua categorie, cea pentru care viaţa e mai importantă decît munca. Eu, unul, prefer ca după opt ore de muncă – programul, adică – să mă duc acasă şi să-mi petrec restul orelor libere cu soţia. Asta preferă majoritatea angajaţilor. Poate că aş sta peste program, dar numai în cazul în care orele suplimentare mi s-ar plăti triplu. Banii ar trebui să reprezinte un mijloc, nu un scop.
Niciodată, indiferent unde, indiferent cînd, un angajat nu va lucra cu drag dacă i se impune să facă un lucru la care nu se pricepe, un lucru de care nu are timp, un lucru de care nu are chef. Dacă nu are chef, nu urli la el, nu îi scazi salariul, ci îl motivezi să îl facă sau îl convingi că fără el nu s-ar putea realiza acel lucru. Altfel, se va simţi ca un sclav şi va face tot posibilul să evite munca. Într-un final, îşi va băga picioarele şi se va duce în altă firmă, unde este apreciat pentru ceea ce face, unde dacă a făcut un lucru ca la carte, nu se va urla la el că nu a mai făcut încă zece într-un timp imposibil.
Dacă presezi un angajat să îşi facă treaba mai repede, încearcă să nu-l stresezi. Cu cît e mai stresat, cu atît va greşi mai mult şi, direct proporţional, te va urî mai mult. Competenţa nu se măsoară în cît de mult munceşti într-un interval de timp cît mai scurt, ci în cît de bine îţi faci treaba în intervalul dat. Pentru asta s-au inventat deadline-urile şi cursurile de time management. Dacă angajatul stă toată ziua şi lasă totul pe ultima sută de metri, n-ai decît să-l dai afară. Dacă angajatul e pe ultima sută de metri şi nu-i mai ajunge timpul, gîndeşte-te că poate au apărut o serie de chestii neprevăzute, susţine-l şi acordă-i ajutorul necesar.
A fi şef nu înseamnă să stai toată ziua în birou şi să citeşti mailuri, după care să te ridici şi să urli la angajaţi. Dacă eşti genul ăsta de şef, limitează-te la treburile administrative şi angajează pe altul care să se ocupe de echipă. Nu de alta, dar vei vedea că firma se mişcă mai bine cînd nu eşti tu în zonă să dai ordine şi să urli, că deadline-urile sînt respectate şi că nu există nici un client nemulţumit. Ba dimpotrivă, şi angajaţii vor munci cu mai mult spor cîtă vreme tu nu eşti prin preajmă ca să-i stresezi.
Oricît de mulţi bani i-ai da unui angajat, dacă eşti un şef nesuferit, omul va pleca cu prima ocazie, chiar pe un salariu mai mic. Nimeni nu vrea să i se urle, nimeni nu vrea să muncească stresat. Rămîne pentru bani, însă doar pînă la prima ofertă şi, în timpul liber, îşi va căuta în altă parte. Ține minte că banii sînt un mijloc, iar stresul dăunează grav sănătăţii angajatului şi, implicit, firmei tale.
Nu te baza pe faptul că la uşă mai sînt încă 30 de oameni care aşteaptă un loc de muncă. Dacă îi vei trata la fel, vor pleca şi ei, iar singurul renume al firmei tale va fi acela că cine pleacă de acolo a învăţat meserie, dar nu se va întoarce niciodată. Sau, pur şi simplu, nervii foştilor angajaţi vor fi popularizaţi pe bloguri, iar în loc de 30, te vei trezi că în două luni mai aşteaptă la uşă doar unul sau chiar nimeni.
Lista ar putea continua la nesfîrşit şi sînt convins că şi alţii au destule de adăugat. Experienţa de angajat primează întotdeauna în luarea deciziilor în ceea ce priveşte locul de muncă. Dacă mie, ca viitor angajat, mi se pare că eşti neserios pentru că, după trei săptămîni de probă, n-am apucat să discutăm despre salariu, atunci nu mă voi mai întoarce. Dacă tu, ca angajator, îmi propui drept salariu nişte bani pe care eu aş putea să îi produc într-o săptămînă şi mai vrei să vin şi full-time, pe cît posibil şi sîmbăta, să nu te aştepţi să mai apar la uşa ta. Sînt chestii de bun simţ.
Probabil că marea greşeală pe care o fac şefii recunoscuţi drept drăcoşi este că nu ştiu să fie oameni. Se limitează la aerele de şefie şi cam atît. Poate ar trebui să reţină că a fi om este mai important decît a fi şef şi mai important decît a da banii la timp. Rămîne de văzut cît de mulţi sînt de acord cu asta şi, mai important, cît de mulţi şefi vor băga la cap aspectul ăsta.
PS: Articolul de faţă este scris de pe MacBook-ul soţiei, aşa că îmi cer scuze pentru eventualele ruperi de rînd sau diacritice lipsă. Cînd te-ai obişnuit cu o tastatură şi cu touchpad-ul laptopului tău, tinzi să ai probleme cu organizarea tastelor de pe altul sau, în cazul de faţă, cu un trackpad mai sensibil decît touchpad-ul.
LATER EDIT: Am înlocuit diacriticele de Mac cu cele de Windows :). Acum ar trebui să se vadă OK.
Dan Dumitrescu @ 4.7.2008, 4:35 pm
Sustin cu o singura obiectie. Orele suplimentare ar trebui remunerate doar daca activezi in productie, altfel depinde de tine in cat timp poti sa-ti termini to do list-ul. Ar trebui recompensata performanta nu timpul petrecut la birou. Am avut o colega care juca solitaire toata ziua si la 18h00 se apuca de treaba si de dat email-uri, nu-ti spun ce face acum.
tot o fosta (angajata :)) @ 4.7.2008, 6:08 pm
Ma bucur sa citesc si astfel de lucruri. Daca macar 50% dintre managerii (sefii) din Romania ar gandi la fel, poate ca noi, ca natie, am fi mult mai departe. Din pacate, indiferent de cat de corporatisti si “multinationali” am fi, tot feudali in gindire am ramas. Si avem pastrata in gene traditia capului plecat pe care sabia nu-l taie, traditie pe care-o perpetuam la fiecare loc de munca.
Pornim cu multa vitejie la inceput de drum profesional si apoi, incet incet, cu fiecare sef , ne taiem singuri din elan si ajungem sa spunem la 25 de ani ca nu te poti lupta cu sistemul si ca mai bine te conformezi.
Iar ca sa ajungi ca la 25 de ani sa te “conformezi” e tragic. Multumiri pentru articol.
joy @ 4.7.2008, 7:21 pm
Ai mare dreptate, desi, dupa ce ai spus ca seful trebuie sa fie cinstit, restul argumentelor sint oarecum in plus.
geni @ 4.7.2008, 10:27 pm
Intr-adevar un sef trebuie sa empatizeze cu subalternii, sa-i stimuleze profesional, ceea ce inseamna financiar, de fapt; nu sa le dicteze activitatea cu strigaturi si-n eterna contradictie.
La noi lipseste practica muncii in echipa, unde toti sunt competenti, cu initiativa si au in comun beneficiul firmei care se reflecta in propriul lor castig. Nu numai sefii gresesc, unici in inteligenta dictatoriala si nu emotionala ci si subalternii care-i accepta slugarnici, ca simpli executanti.
Cine-i poate recicla??
adrian @ 5.7.2008, 2:06 am
Va multumesc ca vorbiti despre diferenta intre a fi UMAN si a te juca cu puterea ACORDATA.
Mai ales ca cea din urma este TRANZITORIE pe cand cea dintai iti poate folosi intreaga viata; si nu numai…
In 2008 am participat la un eveniment destul de nou in Romania:
Being Innovative in Bringing Values and Value to Business
DETALII aici:
http://www.ebbf.org/events.html?&cHash=d7412d261b&tx_cal_controllergetdate=20080215&tx_cal_controllerlastview=list&tx_cal_controllertype=tx_cal_phpicalendar&tx_cal_controlleruid=14&tx_cal_controllerview=event
Daca va intereseaza sa aflati mai multe da-ti un e-mail si va povestesc.
Va salut cu recunostinta.
Adrian
Raluca @ 5.7.2008, 10:05 am
Eu sunt genul de angajat cu astfel de sef “dictator”; sunt de 4 luni angajata si singurul motiv pt care mai suport fiecare zi petrecuta in acest loc de munca sunt banii,masina de lucru si chiria platita de “dictator”…. Dar, ce mult adevar e in articolul de mai sus… nici pentru bani mai multi nu as ramane aici; astept cu nerabdare portita de scapare, un loc de munca unde sa ma duc nu neaparat cu bucurie, dar macar fara teama, fara gandul ca iar mi se vor reprosa lucruri lipsite de importanta, dar care ma fac sa-mi pierd increderea in mine,fara sa aud urlete din biroul “de langa” spre biroul in care sunt si eu si sa ma demoralizez treptat din cauza mediului de lucru “comunist”, fara sa-mi vad toti colegii tratati cu acelasi dezgust plecandu-si capul in pamant pt niste mici greseli “omenesti”, care cateodata nu-s din vina lor, fara sa aud tot timpul placa “habar n-ai, vai de capul tau, in 1 minut sa fie gata, eu am intotdeauna dreptate,nu voi etc…”…..sa mi se inchida telefonul in nas tot timpul, sa intru la “el” in birou si o teama inconstienta sa ma opreasca cu mainile la spate langa usa…Da, imi urasc seful pentru felul cum ma trateaza pe mine, pentru felul cum ii trateaza pe toti, pentru nedreptatea lui, pentru greselile lui nerecunoscute si puse in contul nostru si pentru faptul ca as fi putut da mult mai mult pentru firma dar el insusi prin atitudinea lui ma impiedica…
Vreau bani putini, nu bani multi pe care sa ma faca sa inteleg ca nu-i merit, nu vreau masina,merg si pe jos,exista autobuze,exista colegi cu masini, nu vreau sa-mi plateasca chiria, o sa-mi fac un credit si o sa-mi cumpar locuinta. E foarte pacat ca unele mentalitati chiar nu pot fi schimbate…si e pacat ca unii oameni se complac in astfel de situatii..pe de-o parte ii inteleg, e vorba de colegii mai in varsta cu 2-3 copii care muncesc pentru bani, pentru copiii lor; lor le e cel mai greu sa plece si cel mai usor de plecat capul. Eu, una, deja am inceput cautarile unui alt loc de munca.
Jean Valjean @ 5.7.2008, 10:48 am
Foarte bun articolul Alex, o adevarata analiza sociologica ! Bravo !
Daca ai putea repara si diacriticele in special ş ar fi perfect, l-as trimite la niste ‘sefi’.
Mai exact, pe IE6 se vede in loc de ş si ţ un patratel.
Sebi Blackjoe @ 5.7.2008, 11:18 am
un sef trebuie sa aiba calitati multiple, exact cum sunt prezentate mai sus. si inca mai lipsesc unele. insa nu cred ca exista un astfel de sef, ci persoane care doar se apropie de o astfel de caracterizare. cati dintre noi au avut un sef in adevaratul sens al cuvantului? si cine crede ca in Romania cineva cu aceste calitati poate ajunge sef? eu personal, nu cred ca o persoana care nu are in ea un pic de parsivitate, un pic de ipocrizie, un pic de pupincurism etc etc. poate sa ajunga sef. cum sa ajungi sef daca altcineva te sapa pe la spate? cum sa fii sef daca altul este mai lingau? etc.
dupa cum se stie, pestele de la cap se impute, numai cand cineva ‘cinstit’ va ajunge sus si va rezista celorlalti din sistem va urma o perioada de ‘sefi buni’
totusi, vreau sa cred ca vor exista in Romania companii care sa fie organizate pe criteriul competentei, astfel ajungandu-se sa se promoveze sefi care nu au nevoie sa fie parsivi (sau alte non calitati) pentru a supravietui in ‘sistem’.
maao @ 5.7.2008, 11:58 am
Se poate declina multa vreme pe aceasta tema. Punctul meu de vedere nu este nuantat. La protestanti munca este buna din principiu. La noi, subiectul este fara leac mai ales atunci cind este vorba despre oameni care cred ca li se cuvine. Tot sau aproape tot. Trebuie sa va povestesc ca, de exemplu, in orasul Galati, urbe cu peste 350 000 de locuitori, mare parte a populatie inca resimte visceral ura fata de antreprenori. Si, ca sa intelegeti gravitatea acestei afirmatii, nu ar fi rau sa analizam expresii de genul…”asta este PRIVATIZAT!”. Termenul este de mult pus in insectare la Bucuresti, dar in restul tarii lucrurile stau cu totul si cu totul altfel.
Respectul pentru munca si proprietate tinde asimptotic spre zero, iar premisele unei schimbari structurale de mentalitate sunt si ele suficient de anemice. Ca atare, calitatea mea de angajator ma obliga sa fac o selectie riguroasa a celor cu care am de gind sa colaborez. Nu doar managerul este parte in aceasta ecuatie dificila. Sunt convins ca si colaboratorii acestuia, observati ca nu-i numesc angajati, au partea lor de “vina”. Si, credeti-ma, cel mai grav este atunci cind ai linga tine niste oameni fara initiativa.
Alex Mihăileanu @ 5.7.2008, 1:08 pm
Jean: textul e scris de pe Mac, de aia sint probleme cu diacriticele. Explica cineva, la un moment dat, care e treaba cu ele – ca la Windows sint cu virgula, iar la Mac cu sedila sau invers, nu mai stiu exact. o sa modific :)
LATER EDIT: Am modificat diacriticele.
Jean Valjean @ 5.7.2008, 2:42 pm
Multumesc, e OK acum ! A mai ramas patratel doar la ‘şef’-ul din titlu.
Cristina @ 6.7.2008, 9:03 am
Am citit tot articolul si ii dau dreptate lui Alex. Mai este o mica problema, din pacate seful cuminte care nu tipa la angajati, care ii promoveaza, care ii incurajeaza, este luat pe post de prost de subordonatii sai. Eu sunt un astfel de exemplu. Nu ma laud ca nu e o lauda dar eu spun intotdeauna te rog si multumesc. Nu urlu la oamenii mei, ii laud, ii apar si ,”mor” in fiecare zi cand sunt dati afara unii dintre ei nu ca ar fi rai ce pentru ca patronatul nu mai are bani cu ce sa-i plateasca. Ei bine nu merge. Va spun eu din cruda mea experienta, ca astfel de sef este luat pe post de prost. Eu vad cum se comporta angajatii cu mine. Cand le spun “Va rog, trebuie sa facem cutare sau cutare”, abia se misca, ies dupa 30 minute prin nasul meu la cafea si la tigara, cate alte 30 minute, se invoiesc cand ti-e lumea mai draga, cu un simplu telefon dat de acasa si daca spui cumva nu, tot degeaba ca-i doare in basca. Muncesc cand si cand, nu isi termina treaba la timp, si atunci am ajuns ca o bleaga ce sunt sa tin eu toata echipa in spate. Muncesc eu ca o proasta ore si ore. Am si o colega sefa care zbiara tot timpul la angajati. Stiti cum merg aia? Pe sarma. Munceste si ea nu zic dar nu tine echipa in spate. Asa ca nici eu nu stiu cum e mai bine sa urlii sau nu? De ce sa nu ne gandim ca nici subordonatii nu au iesit inca din mentalitatea comunista care spunea ca “ei se fac ca ne platesc si noi ne facem ca muncim”.Iar tineretul din ziua de azi au in cap doar bani si iar bani. Nu mai exista contiinta, nu mai exista bun simt. Poate e mai bine asa, in loc sa tragi ca vita in jug, mai bine sa sari ca iepurele din tufa in tufa. Oricum nu luati exemplu meu, fiti moderati cu sobordonatii, nu le dati nas dar nici nu-i umiliti deoarece pana una alta suntem oameni.