45 de grade la umbră, 60 de grade cînd treci strada printre maşini, 40 de grade în casă dacă nu ai aer condiţionat, aurolaci şi cerşetori, locuri de muncă, babe cu gura mare, ochi-n paişpe şi urechile în toate părţile, angajaţi incompetenţi la RADET, Bucureşti…
Cam aşa s-ar caracteriza, pe scurt, ultima săptămînă. Mori de cald în casă, mori de cald afară, RADET-ul opreşte apa caldă cînd ţi-e lumea mai dragă, treci pe duşuri reci şi aştepţi să vezi ce va să vină. Dumnezeu cu mila, dracii cu popii… Sau cu angajaţii de la RADET care au oprit ieri dimineaţă, la ora opt, apa caldă. Unii dintre noi se trezesc ceva mai tîrziu. Angajaţii RADET se trezesc pe la prînz, după ce au oprit apa pentru lucrări prin zonă, să lipească anunţul pe uşa blocului: două zile fără apă caldă. Imbecilism de mare clasă, cîtă vreme aşa ceva se anunţă cu cel puţin două zile înainte. Dar nu, noi nu merităm să fim trataţi cum se cuvine, pentru că noi sîntem mai proşti decît ei.
În acelaşi bloc, la orice oră din zi şi pînă pe la ora zece seara, tot soiul de babe lipsite de ocupaţie se strîng pe scările de la intrare sau pe holul de la parter, chiar la ieşirea din lift. Bîrfa ţine loc de ocupaţie. Putoarea ţine loc de răcoare, probabil, cîtă vreme unele dintre ele încă nu au conştientizat, într-o viaţă de om, că săpunul este una dintre cele mai mari descoperiri ale umanităţii.
Ies după o sticlă de cola, iar pe palier sînt trei uşi deschise. Una dintre ele stă închisă numai după miezul nopţii, celelalte mai puţin. Mă întorc cu sticla de cola şi dau să bag cheia în yală. O babă scoate capul şi se uită lung la mine, cu o privire mai mult nervoasă decît curioasă. La nici jumătate de oră mai încolo, aflu: în cămăruţa improvizată la parter, pentru administratorul blocului, se duc discuţii preţioase. “Cîţi stau la apartamentul ţîşpe? Da’ cum e cu datoriile? Sînt plătite la zi? Da’ eu cred că stau mai mulţi acolo, că sînt sigură că ceva-i necurat acolo!“.
Cîteva ore mai tîrziu, întorcîndu-mă din tîrg, bag cheia în yala de la intrarea în bloc. Urechile-mi aud ce nu mă interesează, dar greaţa nu stă departe: “La cin’ s-a dus fufa aia care-a intrat mai devreme în bloc? Da’ cît de des vine? Da’ ce face acolo din două-n două zile?“. M-aş întoarce să-i răspund, dar îmi văd de treabă. Oricum n-aş avea cu cine discuta, procentajul de nesimţire din sîngele babelor din scară n-o să se modifice dacă le dau peste nas. Acelaşi lucru se aplică şi în cazul neruşinării. Şi, cu siguranţă, n-aş avea succes nici dacă le-aş reproşa că put în ultimul hal, că împuţesc tot palierul numai cît deschid uşile sau dacă le-aş arăta chioşcul de la colţul blocului, furnizorul de săpun cel mai apropiat.
Mă întorc de la muncă şi un puşti, cu o pungă în mînă, îmi cere zece mii. Zice că-i este foame.

L-aş întreba cît de foame. Sau de ce îi este poftă. De-o porţie de aurolac? Eu îi fac o poză, el se uită tîmp la mine. Trec mai departe şi nu-mi zice nimic. Are doar aşa, o faţă de dezamăgit vesel.
Două intersecţii mai încolo, lîngă un cuptor de pîine, un moş doarme nestingherit la umbra celor cîteva sute de vodcă băute, probabil, mai devreme. Afară sînt 40 de grade ca popa, dar lui nu-i pasă. Pentru el, lumea e frumoasă. Mai ales în somn.

Păi cum să nu fie? Un cot de pîine şi-o lingură de alcool şi nu mai are nici o grijă. Ce-i trebuie lui de muncă dacă poate cerşi?
Stau cu Iulian Enache la o bere, după program, în bomba de peste drum de redacţie. La masa de vizavi, un român sadea s-a îmbătat. Fireşte, nu cu bere. Doarme pe el. Ridică pleoapele – de fapt, doar o pleoapă se ridică mai acătării -, priveşte în jur un pic dezorientat şi se mută la altă masă.

Altul care a muncit de şi-a rupt spatele. Iar acum, bineînţeles, se relaxează. Că deh, om serios, nu aşa. El s-a spetit toată viaţa la ce-o fi muncit, nu noi, ăia de ne proptim fundurile-ntr-un scaun, jumate de zi, cu ochi-n monitor, iar altă jumate ne-o pierdem pe drumuri care ne sufocă.
Ei sînt muritorii de foame, ei sînt cei care ne arată că nivelul de trai în România este la limita sub-subzistenţei, ei sînt cei care au de suferit cel mai mult, că sînt nevoiţi să cerşească şi să cîştige într-o săptămînă cît salariul meu pe o lună. Ei sînt cei care nu găsesc locuri de muncă. Pentru că lumea e rea, toate locurile sînt ocupate, pentru ei nu există şanse. Locurile de muncă sînt inexistente, ei nu găsesc nimic, chiar dacă sînt de două ori cît mine.

Societatea asta nesimţită nu le pune la dispoziţie nimic. Păi ce, nu vezi cum se tot fac disponibilizări? Dacă se concediază peste tot, unde să-i mai angajeze şi pe ei? Păi şi, dacă nu-i angajează nimeni, ce altă soluţie au, alta decît să cerşească?
Iar Bucureştiul e oraş mare, nu aşa… Şi scump! Dar noi îl iubim. Pentru că Bucureştiul este oraş frumos, capitală europeană, centru cultural, plin de evenimente de excepţie şi plin de oameni frumoşi, sinceri, cinstiţi, muncitori şi nepătaţi.
Bucureşti, te iubesc! Ce oraş frumos…
Fen @ 19.7.2007, 5:09 pm
Un cersetor face si 1000 de lei pe saptamana. De ce treaca sa salariu mai mic doar ca sa munceasca?
Liviu @ 19.7.2007, 5:18 pm
Ai uitat sa zici de lucrarile ce se tot fac asupra liniilor de tramvai in aproape toate zonele (1 decembrie 1989, Colentina, Stefan Cel Mare, Oltenitei) si de muncitorii ce se vad nevoiti sa lucreze pe temperaturile astea, de permanentele ambuteiaje si alte alea… Transportul in comun este complet derutant astfel ca nu mai stii ce masina, ce tramvai, unde, cum , pe unde merge ca le tot schimba rutele… ma rog… Mai bine stau in casa si citesc iar cand chiar trebuie sa plec prefer sa o fac dimineata. Foarte adevarat si cu babele dar pana la urma mi se rupe de ele…