Am pierdut jumătate de zi, astăzi, umblînd ba pe la poliţie, ba pe la CEC, ba pe la Poşta Română, ba pe la Administraţia Financiară.  Birocraţia omoară tot cheful. Pentru două chitanţe, am umblat jumătate de zi şi mai că-mi doresc să emigrez.

Am început şcoala de şoferi în octombrie 2008, am terminat-o la sfîrşitul lui ianuarie 2009, dar pînă acum n-am avut timp să umblu după hîrţogăraie. În ce constă asta? Una bucată taxă de examen în valoare de 5 lei, una bucată cazier judiciar – timbru fiscal de un leu, una bucată poză tip paşaport – cinci lei dacă îţi printează poza de pe stick-ul USB, una bucată chitanţă pentru taxă permis auto – 68 de lei. Aşa că, dimineaţă, am început să umblu, cu pornire de la şcoala de şoferi.

Ajung la poliţie, întreb cît e valabil cazierul judiciar (vreo doi oameni mă speriaseră că expiră ba în vreo 48 de ore, ba în şapte zile), mi s-a spus că şase luni. Doar că azi nu se poate, că nu e program, să vin luni. Bun, zic. Dacă tot sînt la poliţie, hai să-ntreb şi de unde iau dovada pentru Omniasig, să-mi recuperez banii plătiţi pentru schimbarea geamului, după ce au avut grijă aurolacii să spargă maşina. Şi dă-i şi caută. Au trecut aproape două luni. În teorie, se eliberează la 30 de zile după anunţare, cînd se prind ei că nu mai au cum să găsească făptaşul. Ia dovada de unde nu-i. A ajuns cu căutările prin decembrie 2008, hîrtia pentru asigurări lipseşte cu desăvîrşire.

Poşta de la Finanţele Publice

Următorul drum, la CEC, cu escală pe la Administraţia Financiară. M-am mutat de aproape patru ani în Bucureşti, am buletin de Bucureşti, nu mi-am mai depus de patru ani declaraţiile de venit, hai să văd cît am de plată. Nu se poate. Dosarul meu nu e în Bucureşti, trebuie să cer să fie adus. Bun, zic, cum fac asta? Dau un telefon? Nu, că prin telefon nu se consideră cerere. OK, prin mail se poate? Nu. Prin fax? Că tot un soi de scrisoare e. Nu, nici prin ăsta nu merge. Trebuie să trimit o scrisoare recomandată. Adică… prin poştă, nu? Păi da. De ce? Păi e singura formă acceptată de cerere oficială pentru astfel de probleme.

Sîntem în 2009, da? Toată lumea are mail, toată lumea are telefon, eu trebuie să trimit scrisori. Care ajung după patru-cinci zile (alea recomandate) în cutia poştală, de unde plicul ajunge la cine trebuie în alte două zile (că doar vorbim de Administraţia Finanţelor Publice, nu?), unde omul caută dosarul alte trei zile, că doar mai are şi alte treburi, după care mai durează trei-patru zile pînă primeşte aprobarea să trimită hîrţogăraia şi, bineînţeles, încă o săptămînă pînă ajunge în Bucureşti. Poate exagerez, dar se întîmplă să ştiu cum funcţionează AFP-urile.

Ah, să nu uităm, trebuie să mai fac şi o vizită “în Rosetti, la etajul unu”, cu buletinul şi cu o cerere de luare în evidenţă. Neapărat la sediul central pe sector, că celor din Iancului le pică mîinile dacă primesc o cerere. Nu spun, aşa or fi procedurile, dar nu e cam aiurea să te pună pe drumuri?

Fraiere, dacă vrei să-ţi luăm banii, aşteaptă!

Ajung, într-un final, la CEC. Nu au cum să-mi ia banii pe taxa de examen, trebuie să ajung la poştă. Unde am mai fost o dată, cînd am cumpărat timbrul fiscal de un leu. Deh, e un oficiu un pic mai la vale, chiar la Obor, e în drumul meu, ajung imediat ce plătesc taxa de permis. Şi stau. Şi stau. Şi trec mai bine de 20 de minute pînă o tanti de vreo 60 de ani încasează banii de la cei doi oameni din faţa mea.

Curios lucru, la mine durează fix două minute. Dau buletinul şi banii, semnez chitanţa, îşi opreşte copia şi gata. E cu tratament preferenţial? La unii pictează literele, la alţii nu? Nu-mi dau seama. Cert e că degeaba schimbi sigla şi numele, cîtă vreme nu schimbi şi angajaţii.

Ajung la poşta de la Obor, pierd încă un sfert de oră stînd la coadă, ca să aflu că, de fapt, ei nu-mi pot lua banii pentru taxa de examen auto. E sfîrşit de lună şi serverul Finanţelor Publice e atît de încărcat, încît nu se pot conecta la el. Să vin luni.

Sîntem în 2009, da?

Problemă tipic românească: în loc să se simplifice totul, trebuie să ne complicăm inutil. Trebuie să-i punem pe drumuri pe oameni, să mai vadă şi ei cum e să-ţi faci draci, că destui ne facem noi stînd în spatele ghişeului! Mă întreb de ce n-ar fi fost mai simplu să pot plăti două taxe la multimat. Nu trebuia să aştept să se facă 11 ca să se deschidă CEC-ul, nu trebuia să aştept pînă luni pentru o nenorocită de taxă de 5 lei. Viram, pur şi simplu, nişte bani în contul Trezoreriei şi gata, asta era tot. Două tranzacţii, ca să-mi elibereze două chitanţe diferite, ambele din acelaşi loc. Fără plimbat pe la poştă, pe la CEC, pe la mama naibii.

Acelaşi lucru se aplică şi în cazul AFP-ului. Nu e mai simplu să trimiţi un mail? Sau să completezi o cerere pe site-ul ANAF? Ei, na, ţi-ai găsit! Păi, cum?, vreţi să dea faliment Poşta Română?

Totuşi, într-un final, problema mea nu e nici măcar birocraţia. Problema mea este că încep să mă obişnuiesc şi nici măcar nu pot să mă mai enervez. Cred că n-am fost niciodată atît de calm precum sînt azi, cînd am pierdut jumate de zi pe drumuri. Realizez că sîntem într-o ţară care nu se va schimba prea curînd şi n-am încotro, trebuie să accept lucrul ăsta. Trebuie să accept că, în loc să progresăm împreună, trebuie să regresez eu, ca individ, ca să pot ţine pasul. Altfel, dacă trec prea repede pe lîngă realitatea propriu-zisă, risc să o iau razna.

Prin urmare, eu zic aşa: hai să păstrăm birocraţia, hai să mergem înainte cu paşi de broască ţestoasă, că e mai bine să stăm pe loc. Dă-o naibii de dezvoltare, la ce ne trebuie? Doar n-o muri lumea dacă România rămîne la nivelul anilor 1920, nu? Doar milioane de euro de dat pe consultanţă pentru construirea unei autostrăzi avem, la ce trebuie un sistem informatic decent pentru fraierii care nu vor să stea la cozi de tîmpiţi?