Alegerile locale au produs aglomeraţie de candidaţi şi, până la urmă, de câştigători cercetaţi penal. Situaţia pune în conflict popularitatea cu legalitatea. Puterea obţinută prin sufragiu sfidează de acum misiunea procurorilor. E, în fond, un conflict în interiorul democraţiei autohtone. Cei care-l constată sunt cei dispuşi să problematizeze. Pe ceilalţi (nu puţinii alegători, partidele şi învingătorii alegerilor) nu-i chinuie conştiinţa: fiecare îşi confundă succesul cu bunul mers al oraşului sau al judeţului.

Ca orice conflict, ar trebui să aibă un deznodământ, dar preferăm să ignorăm ceea ce ne solicită prea mult pentru rezolvare. Cu alte cuvinte, fiindcă nu găsim soluţia, ştergem problema cu totul! PDL-ul, partid care a exploatat intens tema luptei anticorupţie, nu s-a sfiit să arunce în lupta electorală candidaţi cercetaţi penal. Gheorghe Falcă a intrat din nou în ring şi a recâştigat primăria Aradului. Principiile au cedat sub presiunea atotputernicei real politik.

Regula nescrisă, dar unanim acceptată de toate partidele, a fost ca aspiranţii cu şanse mari de a câştiga alegerile să nu se împiedice în scrupule de moralitate şi să participe la alegeri, adică să se supună probei de foc a democraţiei: scrutinul. Radu Mazăre, la Constanţa, exact asta a făcut şi acum exultă: elefantul plimbat pe străzile oraşului de unul dintre adversari s-a întors la circul de la Praga, iar mazărea scăpată nerumegată îşi dezvoltă lujeri noi şi, desigur, capacitatea de rezistenţă faţă de suflul rece al legii generat de DNA.

Votul e principala sursă de putere şi legitimitate în democraţie. Cel care câştigă alegerile se bucură de maximul de sublim oferit de acest sistem. De aici ascendentul celui ales faţă de cel numit: al preşedintelui faţă de premier, al şefului de consiliu judeţean faţă de prefect şi al primarului şi consiliului local faţă de tot ce mişcă pe teritoriul administrat.

Momentul câştigării alegerilor e unul de graţie. Surâsul zeilor străluceşte deasupra capului celui care a învins. Susţinătorii sar în sus de bucurie, adversarii, cei pe care frustrarea nu obişnuieşte să-i isterizeze, se abţin. Cum recomanda un mare perdant pentru primăria celui mai mare oraş: când urnele vorbesc, politicienii trebuie să tacă. E singura vorbă de duh rostită la ultimele alegeri.

Pentru sănătatea democraţiei, urnele nu trebuie să-i reducă şi pe procurori la tăcere. Vigilenţa asupra respectării legilor şi regulilor de către cei ajunşi la putere în urma unui sufragiu este la fel de importantă ca alegerile libere şi corecte. Numai ştampila de vot, oricât de responsabil ar fi aplicată, nu garantează democraţia.

Celor care deţin puterea, dar mai ales celor care o pierd, cel mai mult le-ar conveni să nu le cerceteze nimeni relaţia cu legile. Şi dacă totuşi se găsesc procurori să o facă, nimic nu e incontestabil pe lumea asta. Ba mai mult: şi un parchet anticorupţie format din extratereştrii ar avea parte de acuzaţii, dintre care cea mai proferată ar fi că s-au pus în serviciul adversarilor politici. În fond, oamenii contestă orice pentru a-şi salva pielea.

Înfiinţat la cererea Uniunii Europene, deci exclus să fie de inspiraţie autohtonă, parchetul anticorupţie, numit iniţial PNA, apoi DNA, cu schimbări de şefi şi de structură, este – ca şi CNSAS-ul – una dintre acele instituţii care dispărînd ar produce exuberanţă în toată clasa politică. Până în 2004, a fost acuzat de letargie, după 2004 de subordonare intereselor de la Cotroceni.

E firesc: instituţia specializată în vânătoarea de corupţi nu are cum să scape de contestaţii. Aceasta a fost chiar şi dată în judecată. Ca să-şi recupereze celebra valiză cu cele aproape 2 milioane de euro confiscată la Cluj, Becali a deschis Direcţiei proces. Arhanghelii dreptăţii pogorâţi să lupte în România împotriva corupţiei ar avea parte de opoziţii virulente. Atunci? Pentru a nu ne expune marasmului moral, cine şi cum ar trebui să opereze ca să nu îi mai conteste nimeni acţiunile?

Din punctul de vedere sincer al întregii clase politice româneşti răspunsul ar fi unul singur: nimeni şi în niciun fel! Fără procurori anticorupţie, fiindcă nu există corupţie! E o frază de Europa inventată. E o temă electorală. E un pretext pentru eliminări politice. Nu, în România nu este nimeni corupt: fiecare îşi face datoria faţă de popor, se luptă pentru mai binele aproapelui, îşi cheltuieşte energia pentru ca ţara să meargă înainte. Dacă se îmbogăţeşte, e fiindcă munceşte, iar prosperitatea e recompensa pentru serviciile aduse patriei.

Intraţi în mintea unui astfel de ins: vă veţi lovi rapid de propria-i statuie. Dacă-i om politic, are şansa ca alegerile să-i dea strălucirea maximă. Pentru partide nu a contat că unii dintre candidaţi au dosare la parchet, dar nu a contat nici pentru alegătorii care i-au votat, asigurându-le unora succesul. Putem veni cu explicaţia că nu au fost suficient de informaţi despre faptele cu iz penal ale candidaţilor, dar să fi mers cineva din uşă în uşă şi să citească rechizitorii, situaţia ar fi fost aceeaşi.

Cele mai multe voturi nu se dau pe principii, ci pe senzaţii şi impresii: trăim într-o democraţie senzorială şi asta explică multe dintre opţiuni. Strada, nu lecturile creează comportamentul politic. O pătură de bitum întinsă peste nişte gropi arhaice, ghivece cu muşcate suspendate pe stâlpii din zona centrală, o fântână arteziană plasată într-o intersecţie circulată, spectacole grandioase de zilele oraşului sunt doar câteva dintre operele pe care le remarcă omul în oraşul său şi care îi provoacă impresii favorabile gospodarului şef.

Administraţiile din oraşele româneşti s-au prins de eficienţa electorală a lucrului asupra ambientului. Sigur, nu fac numai asta şi nu le garantează un nou mandat, dar e esenţial să nu ignore transformările la nivelul aparenţelor, fiindcă acestea sunt singurele vizibile pentru cetăţeni.

Să presupunem că un primar e cercetat pentru fapte de corupţie, pe limba celor mulţi e un hoţ. Asta nu spune încă nimic celor chemaţi să-l aleagă. Ei fac diferenţa între un hoţ zgârcit şi unul generos. Blamabil e primul, pe când celălalt se bucură de simpatie. Potrivit moralei populare, cine bagă mâna în butoiul cu miere e firesc să se umple până la umăr, dar e inacceptabil să nu lase să-i scape printre degete şi celorlalţi. Mierea pentru ceilalţi sunt operele publice.

Degeaba vine procurorul şi acuză că primarul a făcut nişte jonglerii cu terenuri sau a luat mită: cetăţenii îşi judecă alesul după alte criterii. Când se duc să voteze, calcă pe asfaltul abia solidificat, îşi aduc aminte de excursia sponsorizată de primărie, sorb pe terasă din berea cumpărată din ajutorul financiar acordat de edilul şef.

Un primar care a câştigat recent alegerile, rămânînd în funcţie, într-un moment de francheţe a afirmat că reţeta victoriei a fost că a dat “gratis de mâncare la babe o dată pe lună”. Babele l-au transportat pentru a treia oară în zona sublimă a democraţiei. Datorită lor este din nou “Alesul”. Aburul supei din cantina săracilor nu se insinuează însă printre filele dosarului ca să şteargă înscrisurile de pe documentele incriminante.

Tags: dumitru-badita, not-funny, politica, romania