A fost odată. Business Standard rămîne, totuşi, o parte din mine

M-am numărat printre primii vreo 12-14 oameni din Business Standard. Alături de Antonia Tucheac, Simona Fîrtat, de Ionuţ Giuşcă, Diana Drînceanu, Ionel Dancă, Ramona Asiminei şi încă un pumn de oameni care, pe 12 aprilie 2007, se strîngeau în redacţia din Reînvierii, pentru una dintre primele şedinţe de redacţie ale viitorului ziar Business Standard, care urma să apară pe 19 mai. Un pumn de oameni care, ulterior, avea să se mărească, în răstimp de doi ani şi jumătate, şi să numere aproape o sută de jurnalişti care au lucrat acolo. 95, mai exact, care au venit, au plecat sau au rămas în cei doi ani şi jumătate. 95 de oameni care au făcut parte dintr-o echipă la un moment oarecare din existenţa lor (aici includem corectură, DTP, marketing etc.).

Oamenii enumeraţi mai sus sînt cei pe care-i văd prima oară în faţă cînd mă gîndesc la perioada de început a ziarului. Trei dintre ei au plecat, ca şi mine, înainte de închiderea ziarului. Fiecare, aşa cum a crezut de cuviinţă, aşa cum a găsit de muncă într-un alt loc, mai bun sau mai puţin bun, despre care eu, unul, nu-mi permit să comentez în numele lor. Apoi au plecat alţii şi au venit în locul lor alţii.

Au trecut mai bine de doi ani şi jumătate în care, cinci zile pe săptămînă, a apărut un ziar care a crescut extrem de mult. Comparaţi tirajul cu cel al Ziarului Financiar, concurentul direct, şi trageţi singuri concluziile. Să ajungi, în mai puţin de trei ani, la o diferenţă de două-trei mii de exemplare de cotidianul cel mai vechi din acest domeniu, e mare lucru. Dar s-a şi greşit. Şi încă nu puţin.

S-au dat rateuri la capitolul politică editorială, unde a lipsit consecvenţa, cel puţin în primii doi ani. S-au dat rateuri prin regîndirea şi răsgîndirea politicii editoriale, prin concentrarea pe strategii pe termen scurt şi mai puţin pe consolidare, prin folosirea unor şabloane de la brefe şi pînă la deschideri de ziar. În ciuda părerii unora sau altora, cred că, în ultimele patru luni, cel mai mult de cîştigat au avut jurnaliştii, chiar dacă asta a însemnat spargerea şabloanelor şi, într-un fel, regîndirea subiectelor. Am văzut, în sfîrşit, articole.

Doar că, trăgînd linie, n-a fost destul timp. Probabil că n-a mai servit intereselor patronului, care n-a vrut niciodată ca trustul să facă bani. S-au dat rateuri, la Standard, cel puţin, la marketing şi vînzări. S-a trăit cu impresia, de multe ori, că dacă un ziar există, atunci reclama trebuie să vină singură, iar banii să curgă în conturi odată cu ea. Or, rolul departamentului de vînzări nu e doar acela de a semna contractele venite singure, pe propriile picioruşe sau pe ochi frumoşi.

S-au dat rateuri la distribuţie. Mari rateuri! Doar eu ştiu chioşcuri, în Bucureşti, la care veneau două-trei ziare pe zi. Trei ziare! Iar cererea era de minimum zece. Da, ştiu, nu o diferenţă imensă, dar asta înseamnă vînzare triplă. În loc să vinzi 300-400 de exemplare pe zi, poţi vinde 1.200-1.500.  Se simte. Un astfel de rateu face relansările ziarului, patru în răstimp de doi ani, inutile. Ce folos dacă ziarul arată tot mai bine cu fiecare redesenare, dacă la chioşcuri nu-l vede nimeni?

Îmi pare rău că se închide Business Standard? Ziarul de la care plecam, în ultimele mele două săptămîni acolo, pe la 11 noaptea? Da. E unul dintre puţinele regrete pe care le am. Dar nu pentru ziarul în sine, cît mai ales pentru oameni. Pentru tutunul băgat în noi pe terasa din Lizeanu, pentru nervii dinainte de plecarea paginilor în tipar, pentru telefoanele rămase fără răspuns, pentru certurile cu corectura, pentru înţepăturile cu oamenii de la DTP şi “nu-mi tăia din titlul ăla că îţi tai gîtul“, mai în glumă şi mai puţin în serios.

Îmi pare rău pentru oamenii care au muncit timp de doi ani şi jumătate să ridice un ziar la nişte standarde înalte şi, de multe ori, să le depăşească. Şi îmi pare rău pentru munca lor şi pentru nervii investiţi acolo. În fond, acolo s-a dus şi jumătate de an din viaţa mea. Şi, cred eu, primele şase luni ale existenţei ziarului au fost, probabil, cele mai frumoase. Cu emoţiile acelui nou început, cu tot entuziasmul de care poţi da dovadă şi cu toată dorinţa de a demonstra. Şi a fost, pentru unii, o bună şcoală de jurnalism economic. N-aveţi decît să mă contraziceţi.

PS: Ironic este, odată cu închiderea Business Standard, după cum zicea cineva aseară, că s-a pus cruce unui proiect. Şi că, întotdeauna, conducerea trustului a vorbit despre Business Standard ca despre un proiect. A fost un proiect pentru ei. Eu cred că a fost mai mult de-atît. Sau, cel puţin, sper.