“Auzi, te văd aşa, mai cu experienţă“, îşi începe dialogul cu mine un taximetrist, după ce tocmai las pe cineva acasă, “dă-mi şi mie un sfat“.

E un tip la vreo 30 de ani, simplu, crescut, cel mai probabil, pe undeva prin Rahova, cu mult bun-simţ, deşi îi poţi citi în gesturi că, pe vremuri, obişnuia să dea cu pumnul. Mă întreabă dacă fumez şi dacă nu pot să-i dau şi lui o ţigară. Are un aer foarte trist şi îl suspectez de limbarniţă. Dar mă înşel, îmi cere un sfat din disperare.

“Uite, te văd aşa, un om cu mai multă experienţă, zi-mi şi mie ce să fac. Parcă mai un pic şi înnebunesc“, îşi începe, oarecum şoptit, povestea. Eu sînt terminat de oboseală şi-mi lipseşte tot cheful de a-l asculta, dar îmi place tonul vocii. Seamănă cu al unui bătrîn care vorbeşte despre al doilea război mondial, cu un oarecare regret că nu mai e în stare să reia şirul de isprăvi ale tinereţii.

Introducerea

“Am o gagică prin Ferentari, stă cu chirie cu fraţii. Îmi zice acu’ o săptămînă să mă duc la ea, la ţară, să iau de la părinţii ei buletinele, să le fac copii şi să mă întorc pînă în ora trei în Bucureşti, că îi trebuie unui frate la şcoală, pentru alocaţii. Şi pierd cîteva ore pe acolo, că ai ei erau la cîmp, că şi asta mi-a zis că fără buletin să nu mă-ntorc. Şi gonesc de nebun, ajung în Bucureşti, mă duc la şcoală la frate-su, îi dau alea şi ea nu-mi zice nici mulţumesc. Păi e frumos aşa?“. Mă întreb care-i faza şi nu reuşesc să mă dumiresc. Mă plictiseşte, mi-e somn şi nu văd decît patul înaintea ochilor.

“A doua zi mă sună soră-sa, că să mă duc pe la spălătorie, că lucrează la o spălătorie prin Rahova, să iau de-acolo ceva şi să duc în Ferentari. Îi spun că nu pot, că sînt cu clientul în maşină, că nu pot să-l las pe om în mijlocul drumului că mă sună ea“. Taximetristul meu e trist, ba chiar deprimat. Nu înţeleg care e rostul poveştii lui, iar mintea mea stă numai la pernă. “Mă sună asta a doua zi şi îmi zice că gata, s-a terminat, că nu vrea să mă mai vadă“. Ridic din sprînceană şi îl întreb de ce. Zice că nu ştie. “Să fie din cauza asta, a soră-sii? Că nu pricep…“. Eu nici atît, dar pricep ce e mai important: omul meu suferă. E îndrăgostit şi suferă. Bestial!, îmi zic, atît îmi mai lipsea, un om depresiv care să-mi spună povestea vieţii lui.

Intriga

“I-am dat vreo sută de telefoane pînă mi-a răspuns acu’ vreo două zile. Îmi zice că e gravidă cu fostul ei gagic“. Îl întreb de cît timp e cu ea. Îmi spune că de un an. Nu ştiu ce să îi răspund. Şoferul meu nu vrea să creadă. Se gîndeşte că poate ea vrea să scape de el, că l-a minţit, că oamenii mai au nevoie de cîte o pauză într-o relaţie şi el ştie asta, şi că poate să îi dea pauza asta, că oricum nu e prima oară, e cam a patra în ultimul an.

“Dar zi-mi şi mie o chestie, nu e normal că dacă ea e gravidă, ăla să o ţină? Că doar îi poartă copilul! Iar ea stă în continuare cu chirie! Nu e normal ca să o ia la el?“. Îmi dau seama că sîntem trişti şi naivi. Naivi pentru că unii dintre noi încă mai cred în basme, trişti pentru că nu ştim ce să le răspundem celor care încă mai cred în poveşti frumoase atunci cînd îşi dau seama că ceva e în neregulă, că de fapt zmeul nu e zmeu, ci Făt-Frumos, iar Făt-Frumosul e zmeul nenorocit.

Naivitatea

Încerc să îi explic că nu toţi sînt băieţi buni, că nu toţi sînt ca el, să accepte un copil, să o ia pe femeie şi să o ţină, că nu tot ce scrie în cărţi e adevărat. Degeaba încerc să îi spun că se înşeală, taximetristul meu crede una şi bună: aşa cum ştie el e corect, dacă ai luat o femeie şi a picat grea trebuie să o întreţii pînă naşte, trebuie să îţi creşti copilul şi să îl înveţi de bine, trebuie să îi oferi o familie, o casă, o masă şi tot ce are nevoie.

Îmi dau seama că nu el e cel naiv. El are dreptate, poate că aşa e normal şi poate că aşa e corect, dar cel naiv sînt eu. Sînt naiv pentru că nu mai cred în basme, pentru că am încetat să mai cred în happy-end-uri, deşi uneori mai sper, sînt naiv din cauză că am încetat să cred că mai există astfel de oameni, persoane pentru care lucrurile simple sînt cele mai importante. Îmi aduc aminte că acel clişeu, “ceea ce vrei este în faţa ta, trebuie doar să deschizi ochii”, este cît se poate de adevărat, doar că am uitat de el.

Sînt naiv pentru că uit din ce în ce mai des că oamenii simpli sînt cei care ştiu să trăiască. Noi avem de ales în a ne complace în mediocritate şi a încerca să fim fericiţi sau între a accepta trişti lipsa fericirii şi a ne ridica deasupra. Numai că, aşa cum ne şade nouă bine, sîntem suficient de naivi încît să credem că le putem avea pe toate.

Deznodămîntul

“Eu ce să fac acum? Dă-mi şi mie un sfat?“. Nu ştiu, om bun, habar n-am ce să-ţi spun. Ştiu că eşti atît de orbit de dragoste încît nu poţi să te desprinzi de ea, văd foarte bine că mai ai un pic şi plîngi, dar nu cred în vrăjitoare şi în babe care fac farmece. Nu cred că ţi s-a legat destinul de al ei. Şi mai ştiu că, deşi i-ai spus că nu o vei primi înapoi dacă e gravidă cu copilul celuilalt, o să o faci. Ţi-aş spune s-o laşi, dar nu eşti pregătit să mă auzi, darămite să mă asculţi.

Noroc! O să-ţi trebuiască.

Tags: bucuresti, personal, Social