Pe Damian Drăghici l-am descoperit în momentul în care soţia a căutat prin casă, acum vreo doi ani,  nişte CD-uri pentru ţinut în maşină.  Am întrebat cine mai e şi ăsta şi mi-a căutat repede pe YouTube să-mi arate. N-a putut decît să-mi placă. Mie, la vremea aceea cu pleată de vreo juma’ de metru, trecînd prin era post-progressive şi oarecum sătul de muzică, cu VH1 rulînd pe televizor pentru ceva zgomot de fond în momentele în care lucram în faţa laptopului.

Mica mea fascinaţie pentru muzica ţigănească mi se trage de la un fost amic. La el descoperisem, acum vreo şase ani, emisiunea tîrzie de vineri noaptea, de la ProFM, care n-are cum să nu-ţi stîrnească cel puţin o admiraţie faţă de un imens talent revărsat ca o desfăşurare imensă de forţe a muzicii, per total. Damian Drăghici a venit ca o completare cel puţin strălucită.

Aseară, la ultimul concert al proiectului Damian & Brothers, au rulat pe cele cinci ecrane proiecţiile unor inserturi cu declaraţii ale unor prieteni ai trupei. Fostul ministru al Culturii şi Cultelor, Răzvan Teodorescu, vorbea doct despre rolul de adevărat ambasador al României pe care Damian Drăghici şi l-a asumat mai degrabă inconştient. În oglindă, Puya, care-şi rătăcise cuvintele prin “Sălăjeeaaan”, spunea că a auzit ceva-ceva de premiile Grammy, la viaţa lui, dar nu prea ştie cu ce se mănîncă. Dar Damian a cîştigat unul, deci tre’ să fie ceva-ceva.

În ciuda unei exprimări extrem de defectuoase, dacă nu chiar “defecte” de-a dreptul, Puya a spus, în alte cuvinte, că muzica ţigănească a fost ridicată la un alt nivel. Şi aici mi-aş permite să completez: la cel mai înalt nivel la care ar fi putut să se ridice, la rang de artă. La nivelul la care 4.000 de oameni au umplut Sala Palatului, aseară, umplînd pînă la refuz parcarea şi ieşind din parcare, la final de concert, de pe unde îşi vor fi lăsat maşinile, cu CD-ul cu Damian Drăghici dat la maximum.

Deşi s-a putut remarca un Damian Drăghici nostalgic, căruia îi pare rău că renunţă la un proiect de trei ani urcat pe culmile succesului, la nişte oameni precum “Vijelie după Rahova”, cărora le-a deschis o lume întreagă, precum Valentina, a cărei voce perfectă te face să te întrebi cu ce note a terminat Conservatorul, deşi femeia n-a studiat niciodată serios muzica, minunea s-a terminat. Şi dacă e ceva de învăţat din acest basm, atunci e că orice este posibil dacă există dorinţă, voinţă. Un exemplu care stă în picioare: să strîngi aproape 20 de muzicanţi fără studii, care n-ar fi avut nici un viitor dacă nu i-ai fi descoperit, şi să îi ridici la un nivel la care nici n-ar fi îndrăznit să viseze.

Probabil că, la fel ca mine şi soţia mea, ascultaţi sau aţi ascultat în maşină Damian & Brothers. CD-ul cu Damian Drăghici n-a mai fost scos din playerul maşinii, în ceea ce ne priveşte, de mai bine de jumătate de an. E alternativa la toate posturile de radio româneşti. Probabil că i-aţi văzut la televizor sau probabil că, într-un acces de nebunie a DJ-ului, i-aţi auzit la radio. Dar nimic nu se compara cu senzaţia pe care o ai atunci cînd îi vezi pe scenă, fie şi în sectorul M al Sălii Palatului. Şi, întreabă-te sincer, de cîte ori şi la cîte concerte ţi s-a ridicat părul de pe mîini şi ai simţit furnicături pe şira spinării?

Eu spun drept: a fost, poate, unul dintre cele mai bune două concerte pe care le-am văzut în viaţa mea. Şi încă nu reuşesc să îmi dau seama care este cel de-al doilea, pentru că nu reuşesc să-mi amintesc încă niciunul care să se fi ridicat la o asemenea înălţime. Cum s-ar spune, “m-au fermecat”. Şi, aşa cum spunea şi Bety Blagu pe Facebook, “singurul cusur al concertului: că n-a ţinut măcar o noapte-ntreagă“.

Eu, unul, am rămas fără cuvinte. Şi rămîn cu singurul regret că cel mai bun proiect muzical românesc al ultimilor zece ani s-a încheiat. Iar eu nu obişnuiesc să am regrete.
________________
Foto: Bety Blagu