Cînd m-am mutat în Bucureşti, în 2005, nu reuşeam să pricep, în ruptul capului, cum de treci pe stradă, întrebi pe cineva, care locuieşte în cartier – şi plimbă cîinele -, unde găseşti ceva, să zicem, centru medical, iar omul să nu ştie să-ţi răspundă. Cum adică să locuieşti în cartier şi să nu ştii că, 300 de metri mai încolo, e un centru medical?

Acum vreo două seri, plimbam cîinele pe Avrig. Era o vijelie, de nu ştiam cum să intru între blocuri mai repede. Moment în care mă strigă cineva. Ştiţi cum, “nu vă supăraţi!, nu vă… supăraţi…” Nu mă supăr. “Ştiţi unde e Avrig 64?” Stau, mă gîndesc, îl întreb pe om dacă are idee de unde începe numărătoarea, uitînd că la Obor e clădirea aia verde, cu multă sticlă, care poartă numărul cinci. Într-un final, mă hotărăsc să-l întreb ce anume caută.

Îmi spune că e un bloc de garsoniere cu ceva centru medical fix la parter. Mă gîndesc la cît de lung e Avrigul şi concluzionez că… habar n-am. Locuiesc din iarna lui 2006 la Dimitrov, cu o pauză de vreo opt luni, cît am stat prin Drumul Taberei şi-n Brezoianu, şi nu ştiu nici un centru medical aflat la parterul unui bloc de garsoniere. Ştiu un parter cu medici de familie, dar e pe la Avrig 15, nu pe la 64.

Habar n-am. E oficial, acum pot spune despre mine că sînt bucureştean. Sînt trist.