Bucureşti. Zi caldă de început de iunie. Toropeală şi miros de asfalt încins pe stradă. Fierbinţeală şi miros de transpiraţie în autobuzul 335. “Urmează staţia Perla. Legătură cu…“. Îmi citesc mailul de pe telefon. Iar vine factura cît casa. La prima cobor, mai profit de un minut de stat pe scaun.

În autobuz începe, din senin, să se audă un soi de cîntec de jale. Mă întreb dacă nu cumva am dat peste un şofer RATB prea evlavios sau chiar habotnic, pus pe ascultat Radio Trinitas. Mă ridic să mă îndrept spre uşa din mijloc şi îi văd. Sînt patru. O tanti pe la vreo 45 de ani cu cei trei copii. Un ţînc de vreo şase-şapte ani, un fiu de vreo 22-23 şi fiică-sa, de vreo 20-22. Cîntă întru pomenirea pomenilor pe care eu, călătorul, aş putea să le fac cu ei.

El n-are nici un defect. E destul de bine legat, pare sănătos tun. Ea e mai plină decît e cazul, dar şi-ar putea găsi oricînd un loc într-o cîrciumă, pe la bucătărie. El ar putea să muncească şi pe şantier, dacă la mai mult nu-l duce capul, deşi acum vreo două luni făcea City Grill angajări, iar ospătarii primeau de la 1.600 de lei în sus. Dacă s-ar pricepe cît de cît la gătit, probabil că şi tanti aia de vreo 45 de ani şi-ar fi găsit un loc de bucătăreasă pe undeva. Cu toate astea, preferă să cerşească.

El ţine în braţe o pagină de Libertatea trasă în plastic. Titlu mare: “Ajutaţi-i să nu moară de foame!” ori “Ajutaţi-i să nu fie daţi afară din casă!“. Prea puţin relevant. Important e că au fost daţi la ziar, iar cerşitul lor are, acum, mai multă credibilitate.

Şi nu sînt singurii. Acum vreo săptămînă, într-un autobuz care mergea spre Casa Presei, un altul ieşise la cerşit. Cu mamă bolnavă, cu cîştig lunar minim pe economie, de 490 de lei. Spunea aceeaşi poezie pe care o recita acum trei ani, cînd m-am mutat în Bucureşti. În afară de trecerea de la “un milion nouă sute pe lună” la “patru milioane nouă sute pe lună”, n-a schimbat o virgulă. Aceeaşi poezie, acelaşi cerşetor, între timp îmbrăcat mai bine.

Azi, înainte de a mă urca în 335, am văzut în staţie un maidanez cu piciorul drept din faţă zdrelit, abia mergînd. Mi s-a făcut milă de el, i-aş fi dat ceva să roadă şi m-am simţit prost că n-am nimic la îndemînă. În 335, în schimb, i-am văzut pe cei patru. Mi s-a făcut greaţă. Am vrut să-i întreb dacă plătesc impozite pentru banii pe care îi scot din cerşit, dar mi-a fost prea scîrbă.

Ieri seară, la metrou, i-am cerut unui nene, cu chitara lîngă el, să-mi schimbe nişte bani, să pot să iau ceva de la aparat. A scos tufa. Avea, probabil, peste 100 de lei. Măcar omul cînta, nu stătea degeaba. Plus că are voce şi măcar ştie să ia cîteva acorduri, ba chiar să facă şi-un solo subţirel. Cei patru şi alţii ca ei profită de mila românului. Probabil scot tot atîta, dacă nu chiar mai mult, că umblă-n grup şi “hai să vă dea mama cîte un leu de căciulă, că sînteţi mulţi şi necăjiţi“. Adică vreo 3.000 de lei pe lună, aproape cît scot şi eu muncind, cu stricat ochii în monitor, cu umblătură de-mi vine rău, cu plătit taxe şi impozite de-mi vine să urlu.

Dacă te mănîncă limba să le zici “la muncă, nu la-ntins mîna!“, rişti să-ţi facă scandal. Se scuză că nu-i angajează nimeni, dar nici măcar nu se obosesc să încerce. Sînt trei oameni care pot munci, care pot aduce în casă lunar în jur de 36 de milioane, în condiţiile în care s-ar angaja după exemplele de mai sus. Dar de ce-ar munci dacă pot să trăiască bine mersi din cerşit?

Cît despre Libertatea, tabloidul care susţine cerşetoria, este exemplul tipic de jurnalism făcut doar ca să fie făcut. N-ai subiect? Ia du-te şi caută vreo doi cerşetori! Le faci două poze, punem una pe jumate de pagină, mai trînteşti 1.500 de semne şi gata!, avem material numa’ bun de vîndut.

Revenind la cerşetori, eu fac taman invers decît titlul din Libertatea. Îi ajut să moară de foame, să fie daţi afară din case, poate-poate s-or învăţa minte şi s-or duce la muncă. Ştiu că nu ajută, dar măcar mă simt mai bine ştiind că nu pun umărul la încurajarea cerşetoriei. În fond, nu e prost cine cere, e prost cine dă.

Tags: bucuresti, not-funny, romania