Cu vreo trei seri în urmă, aveam o discuţie despre jurnaliştii care nu sînt în stare să lege trei vorbe fără o greşeală gramaticală, despre interviurile care se fac prin mail, despre lipsa muncii de teren. Am reluat-o aseară, la o bere, cînd am expus din nou una dintre concluziile la care am ajuns.
Făceam, scurt, o trecere în revistă a jurnaliştilor buni care, la vîrste “fragede”, ajung şefi. Ce îi interesează şi ce nu îi mai interesează. Am văzut cazuri de oameni care fac meseria asta cu drag şi cazuri de oameni pe care îi doare la bască atîta vreme cît primesc un salariu mare, o funcţie care dă bine în CV şi un birou cu vedere la cimitir. Nu, nu mă înţelegeţi greşit, e doar o glumă, nu vreo aluzie la publicaţiile enumerate în textul respectiv.
Înălţarea
Mă uitam la jurnaliştii care intră în presă pe la 19-20 de ani, care învaţă meserie, fac teren, publică materiale foarte mişto, devin (mai mult sau mai puţin) cunoscuţi, sînt recompensaţi pentru munca prestată, sînt lăudaţi. Şi mă refer strict la cei din Bucureşti. Considerînd că la 20 de ani intră în presă, la 24 ajung sefi de secţie (să avem în vedere faptul că mutările de la o publicaţie la alta nu reprezintă ceva ieşit din comun), salariul creşte, “importanţa” lor în mecanismul tipării unui ziar devine de neînlocuit (!?).
Doi ani mai tîrziu, la 26 de ani, renunţă la a mai scrie şi a mai superviza, se gîndesc deja la nemurirea numelui pe care-l poartă. Ajung “senior editor” – că tot e un nume de funcţie la modă – la publicaţia la care lucrează sau la alta. În cel mult doi ani, indiferent că rămîn la aceeaşi publicaţie sau nu, devin adjuncţi de redactor-şef.
La 30 de ani, un jurnalist cu zece ani de experienţă are toate şansele să fie redactor-şef dacă a ştiut să-şi negocieze salariul şi funcţia. Şi exemple există. Multe.
Prăbuşirea
Problema, în schimb, este alta. În goana după funcţie şi salariu cît mai mare, se uită un aspect important: cei care vin din urmă nu mai învaţă meserie din cauză că nu mai au de la cine. Şeful, care e un bun jurnalist, fie nu are răbdare (de atîta “importanţă”), fie nu mai are chef să îi înveţe şi pe alţii.
Dispar reperele, iar consecinţa este pe măsură: calitatea actului jurnalistic scade. “Ăla micul” îşi face meseria după cum îl taie capul, nu ştie ce e aia muncă de teren, stă toată ziua în redacţie şi rescrie comunicate de presă, trimite întrebările pentru interviuri pe mail şi rezultatul se vede. Interviul nu mai are “de ce”-ul, iar singurul care chiar iese pe teren este fotoreporterul (în cazurile în care nu există poze pe Mediafax sau pe Google).
Cine mai face teren? Reporterii din provincie. În Bucureşti? Cei din televiziuni şi de la agenţiile de presă. Din presa scrisă? Sincer, n-am idee, dar aş putea să pun pariu cu oricine că, în fiecare zi, cel puţin jumătate dintre oamenii dintr-o redacţie sînt în faţa calculatorului, în timp ce restul fie sînt la conferinţe de presă, fie au ieşit să-şi cumpere de mîncare de la chioşcul din colţ. Pentru că, din păcate, conferinţa de presă devine definiţia muncii de teren, iar jurnalist ajunge să se definească prin pişcotar, fripturist etc.
Ajungem, astfel, să avem jurnalişti care fac meseria asta doar pentru că “jurnalist” sună bine, doar pentru că “redactor” pe cartea de vizită îţi dă un sentiment de importanţă, doar pentru că poţi să-i convingi pe controlorii RATB să nu-ţi dea amendă. Iar rezultatele sînt, de cele mai multe ori, un dezastru complet. Astfel de “profesionişti” nu vor schimba lumea niciodată.
Excepţii de la regulă
Nu vreau să las impresia că aşa sînt toţi. Dimpotrivă, îl respect, de exemplu, pe Dan Tapalagă, unul dintre puţinii oameni care îşi fac meseria ca la carte şi care, în ciuda funcţiei, fac teren, se dau peste cap după subiecte şi care mai învaţă şi pe alţii. Îi respect pe toţi puştii care, odată angajaţi la un ziar, vor să demonstreze că pot şi învaţă de la cine apucă pentru simplul motiv că le place modul ăsta de viaţă.
Există destui tineri (într-ale meseriei) care vor să arate că pot, care chiar muncesc, oameni care reţin ce e mai bun din fiecare coleg pe care îl văd la muncă. Din păcate, sînt tot mai puţini. Din cauză că cei mai mulţi îşi fac treaba după ureche, motiv care face Libertatea să conducă detaşat în topul vînzărilor. Motiv suficient pentru scăderea calităţii prezentării informaţiei în ziarele generaliste.
Şi mai există excepţii precum munca bine făcută “răsplătită” prin comportament de şef pe plantaţie, unde cei care chiar îşi fac treaba sînt luaţi de proşti. Pentru că, într-un final, e un cerc vicios. Dacă eşti bun şi nu tragi de salariu şi de funcţie, eşti prostul redacţiei. Dacă tragi de funcţie, ai toate şansele să ajungi departe, dar să nu mai ai oameni buni în subordine. Într-un final, tot acolo se ajunge.
Concluzia
Trist.
adi @ 4.10.2008, 8:51 pm
misto articol … apropo ti-a dat blogul la tv … pe protv mai exact la stiri :D
amahya @ 4.10.2008, 9:31 pm
E fain sa mergi pe teren si sa astepti ca politrucii sa scoata porumbelu’. O spune o novice care nu vrea sa fie fripturista. ;)
mgh @ 5.10.2008, 2:05 pm
Toti, probabil se viseaza senior editori atunci cand sunt intrebati despre cariera si daca se poarta atunci …mixam cu salariu mare rezulta super ziaristi. Sa-i vezi ce ifose au cand ies la o chestie mondena sau in timpul liber parca am vorbi de oameni cu studii la Harvard. Se “investeste” degeaba in ei slaba educatie ii tradeaza. Stam linistiti insa, nu se intampla doar la jurnalisti societatea romaneasca per ansamblu este asa! Dar cu cine sa-i inlocuim? eventual se poate renunta la multitudinea de ziare, reviste si altele de genul acesta, cu siguranta nu sunt profitabile!
Razvan @ 6.10.2008, 2:24 pm
Ai dreptate in cea mai mare parte, jurnalistii adevarati au cam disparut.
sisar @ 6.10.2008, 11:48 pm
Jurnalismul nu se face din conferinte de presa. cine (ma refer si la sefi si la reporteri) nu va invata repede treaba asta va avea de pierdut. presa scrisa care mai are o mica sansa sa se cumpere inseamna documentare rapida teren plus scris rapid redactie, ceea ce oricum va conduce la scaderea calitatii…
se avanseaza gretos de repede in functii, asa este. eu, unul, chiar nu mai am de la cine invata si sunt blazat. am avut bunul simt sa nu dau din coada pentru o avansare pentru care nu ma simteam pregatit. blazarea mea e un motiv in plus pentru “scaderea calitatii actului jurnalistic”. deci am sa dispar cit de curind. si chiar am fost un ziarist serios si responsabil. zau! :)
clujean @ 6.10.2008, 11:59 pm
“Şi mai există excepţii precum munca bine făcută “răsplătită” prin comportament de şef pe plantaţie”. Corect! Am tras doua luni ca boul si am luat un sut in popou pentru ca mi-am permis sa cer salariul in ziua stabilita prin contract, desi madam director avea chef de shopping cu acei bani in ziua respectiva. De ce sa tragi pentru calitate cand ti se cer doar supunere, pretentii minimale si cantitate? Sincer, am mari dubii ca acei tineri care ajung iute sefi se aburca pe scara ierarhica propulsati de formidabile rezultate profesionale. Mai degraba as vedea ca motivatii alte “calitati”, de la cele de turnator, peshte sau spagar (cu taxa catre sef platita la zi) pana la cea de gigolo.
maeva @ 7.10.2008, 3:02 pm
Oricum, mie mi se pare lumea cu fundu-n sus in presa (nu ca in alte domenii n-ar fi). In tarile mai cu mintea la cap, NIMENI nu devine redactor sef la 30 de ani, si poate nici macar la 40. Toti redactorii sefi sunt trecuti de 45-50 de ani. Pentru ca, pentru a fi redactor sef, nu trebuie sa fii doar un bun jurnalist. Iti trebuie niste calitati pe care doar varsta si trecerea prin viata ti le confera. La fel se intampla cu analistii, comentatorii, editorialistii. Si apropo, in tari cu mintea la cap, a merge pe teren nu este o corvoada, nu este injositor, nu este rezervat incepatorilor, ci dimpotriva. Vreau sa va spun ca a fi trimis sau a ti se permite sa iesi pe teren, este dovada unei increderi pe care ti-o arata ziarul respectiv. Este o onoare pe care ti-o fac. Acolo, cand iesi din scoala si intri la ziar, intai stai la redactie, un an sau doi, intelegi cum sta treaba, scrii, rescrii stiri de la corespondenti, paginezi. Cand ajungi sa fii trimis pe teren (lasat pe teren), inseamna ca ziarul respectiv are incredere in tine. Pentru ca il reprezinti, pentru ca deschizand gura in fata cuiva si sa spui “sunt X, jurnalist la Y”, inseamna mult. Iata si unul dintre motivele pentru care presa “de dincolo” are o imagine mai buna decat presa romana in ochii cetatenilor. Pentru ca acolo nu iei orice ametit si-l trimiti pe teren, aruncandu-l in apa, si presupunand ca poate o sa invete sa inoate. Nu. Intai il pui in bazin, il observi, ii arati cum sa dea din maini, din picioare, (bineinteles, unii sunt mai talentati, altii mai putin talentati la acest sport), si apoi, in functie de aptitudini, il trimiti sa inoate in exterior, in ape mai adanci.
Iar acolo, una din “functiile” cele mai ravnite pentru un jurnalist este “mare reporter”. Iar asta inseamna cu adevarat o pretuire. Pleci pe teren si faci reportaje, deosebite. Jurnalistii nu-si doresc sa ramana in birouri. Cand iti alegi meseria asta, o alegi pentru ca-ti place sa intalnesti oameni, sa discuti cu ei, sa afli povesti si sa scrii,. Nu sa stai intr-un birou, inchis, si sa nu interactionezi decat cu colegii (asta e mai aproape de un statut de functionar decat de unul de jurnalist). Repet, asta e in niste locuri un pic mai… In fine. Hai ca m-am aprins si ma doare diferenta. Pentru ca da, imi placea meseria asta.
elena @ 11.10.2008, 11:49 am
si eu sunt ratacita de aproximatix 6 luni la monitorizare… caut colac de salvare…sfaturi?
Despre munca în presă. Două vorbe şi mai multe prostii : subiectiv | pur si simplu @ 14.12.2008, 3:13 pm
[...] mulţi bani, bă, caută studenţi, că le dăm cîteva milioane şi-am scăpat!“. Studenţii învaţă după ureche, cei vechi nu mai au chef să muncească nici măcar la 75% din potenţial (”Ăştia nu mă [...]
Vorbim de quality media şi de ziare premium. Dar de calitate cînd discutăm? : subiectiv | pur si simplu @ 11.3.2009, 12:11 pm
[...] Nu vreau să aud scuze de genul “dar e lipsă de spaţiu!“, pentru că nu ţin. Dacă ai un subiect bun, îl scrii în aşa fel încît să încapă în spaţiul pe care îl ai. Dacă e foarte bun, cu siguranţă se va găsi şi mai mult spaţiu. Nu vreau să aud despre editori care îţi refuză subiectele, nu cred că un şef de departament poate refuza o idee bună. Sau poate mă înşel, iar cu ocazia asta ar trebui să vă gîndiţi mai bine unde dispar jurnaliştii buni. [...]