Într-un oarecare moment al existenţei mele, obişnuiam să desenez. Se întîmpla demult, acum nişte ani buni. De la mîzgîlitul ultimei coli din fiecare caiet din liceu, cînd mă plictiseam prea tare sau cînd încercam să mă concentrez, pînă la coli A4 umplute cu tot soiul de desene, de la profiluri de maşini şi feţe pe tiparul desenelor animate japoneze, pînă la portrete sau portrete imaginare.
Mîzgîleala din dreapta a fost făcută prin vara lui 2006. Nu mai ţin minte exact luna, cred că fie iulie, fie august. Era pe vremea cînd mă gîndeam să mă reapuc de desenat, măcar pentru a avea cu ce să-mi umplu timpul. Am trecut de la o singură culoare la mai multe. A urmat etapa “negativelor”: luam desenul, îl băgam în scanner, după care treceam .JPG-ul printr-un editor foto, aplicînd un filtru de negativ. Fundalul alb devenea negru, negrul devenea alb, albastrul devenea, în funcţie de intensitate, fie o nuanţă de gălbui, fie una de roşu.
Am vrut să desenez în culori. Am şi acum, în casă, o cutie întreagă de creioane colorate. Întîmplarea face că nu le-am folosit niciodată. Dintr-o perioadă plină de culoare, am trecut într-o perioadă cît se poate de cenuşie. Ulterior, s-a colorat la loc, apoi s-a decolorat, apoi a prins o nuanţă de roz, apoi una de gri închis. Apoi, în toamna lui 2007, viaţa mea a devenit din nou plină de culoare. De culori, mai bine spus. Cît se poate de intense.
Au trecut aproape doi ani de la data la care am mîzgîlit pe un sfert de coală A4 chestia din dreapta. Vîrful creionului reprezintă ţinta: în viaţă, orice ai face, nu poţi să mergi decît înainte. Acum, în prezentul meu, îmi trasez cu un pix imaginar traseul pe care vreau să îl apuc. Dacă atunci cînd am desenat omuleţul ăla priveam în pămînt, acum am ridicat capul. Mă uit înainte. Pentru că ştiu ce vreau. Pentru că ştiu ce-mi doresc mai presus de orice de la viaţă. Şi pentru că ştiu că o să fac pe dracu-n patru să realizez ce mi-am propus. Cît mai repede.
DA.