Romanul pare, in ultima vreme, nascut cu mobilul la ureche. In metrou, in RATB, pe strada. Toti vorbesc, toti trateaza afaceri, toti rid. Azi, ies din pasajul de la Universitate si imi dau seama ca nu toti sint fericiti cind vorbesc la mobil. In fata mea, o femeie la vreo 25 de ani plinge, in timp ce i se transmite ceva la telefon. E galbena la fata, are ochii rosii si cearcane maronii. Isi varsa durerea in fata lumii.

Si totusi, exista si momente vesele. Pe principiul “repetitio mater studiorum est“, de curind ma amuzam de perseverenta de care pot da dovada unii, desi sint constienti ca nu au nici o sansa de cistig. Si totusi, incearca… De fapt, ce m-a amuzat in toata povestea asta? Acum multa vreme in urma, un tip se dadea la fosta mea prietena, desi… parea constient ca ea incearca sa il evite pe cit de subtil posibil. Deh, subtilitatile nu tin la toti. Pina la urma, adevarul e ca de multe ori trebuie sa fii brutal ca sa il faci pe om sa inteleaga. De curind, l-am revazut pe respectivul, la fel de perseverent si cu aceleasi zero sanse de reusita. Motiv suficient, pentru mine, sa imi iau la misto fosta prietena.

Cineva putea sa jure ca o sa ne impacam. Eu spun ca nu o sa se intimple. Nu de alta, dar spre deosebire de unii mai perseverenti, eu cred in sintagma “perseverare diabolicum” :)).