Rar ţi-e dat să vezi un moşuleţ pe la vreo 62 de ani scoţînd limba pe scenă, în timp ce loveşte corzile cu pana, concentrat pe riff-uri şi, în acelaşi timp, zîmbind cu gura pînă la urechi. Îl cheamă Carlos Santana, a strîns 20.000 de oameni într-o seară de început de iulie, în Bucureşti. Văzîndu-l cu cîtă bucurie cîntă, cu cîtă poftă îşi plimbă degetele pe corzi, parcă abia atingîndu-le, văzîndu-i zîmbetul, te simţi ca-n reclamele la MasterCard: de nepreţuit.

Cred că tocmai bucuria asta de a cînta e măsura succesului, cel puţin a lui Santana. Sînt puţini cei pe care-i vezi pe scenă bucurîndu-se că în faţa lor e un public enorm. Sînt puţini cei pe care-i vezi zîmbind, rîzînd, bucurîndu-se cu o modestie pe care nu ţi-o poţi imagina. Să-i vezi pofta de viaţă, pofta de cîntec, pofta de schimba lumea, într-un fel sau altul, prin muzică, nu poate să te lase rece. Probabil tocmai bucuria de a cînta e cea care îl face un artist complet.

Ca idee, a cîntat la cinci chitări diferite, dintre care o chitară rece cu corzi de plastic, a dat celor din primul rînd cîte o pană de fiecare dată cînd a avut ocazia şi, ca idee, are nişte instrumentişti excepţionali, ca să nu mai spun de cei doi vocali. Mai jos, singura piesă pe care am înregistrat-o cu mobilul (deci, repet, calitate de HTC…) – Europa.

Tags: bestfest, carlos santana, europa, muzica