Ilinca Bernea este scriitoare, regizoare de teatru, fotografă şi graficiană şi doctorandă în filosofie. Are două volume la Cartea Românească şi încă trei publicate la LiterNet. Ioana Macaria, actriţă la Bulandra şi Brânduşa Mircea, actriţă la Teatrul Naţional Bucureşti sînt două feţe cunoscute bucureştenilor iubitori de teatru. Se adaugă textul şi regia, se amestecă bine şi se lasă la dospit. Iese Voci Interioare, o piesă de la care ieşi întrebîndu-te cine e scenaristul, pentru că textul e superb. Asta în cazul în care ai făcut imprudenţa să nu citeşti pliantul pe care l-ai primit la intrare.

Ai nume, o piesă de teatru cum rar apuci să vezi, şi cu toate astea îţi pui întrebări. Realizezi că Voci Interioare n-o să aibă niciodată mai mult de patruzeci şi ceva de spectatori la o reprezentaţie. Şi asta pentru că spectacolele nu se ţin nici la TNB, nici în vreo sală de la Bulandra, ci la… Friedrich Schiller Kulturhaus, într-o cameră de la etaj. Institutul Schiller, aflat în prima casă după Ambasada Statelor Unite de pe Batiştei, ajută cum poate – cu spaţiul. Măcar atît, dacă pe alţii nu-i interesează.

Cultura e săracă, bogaţii sînt la rîndul lor săraci. Cu duhul

Ilinca Bernea a scris piesa şi a pus-o în practică. Fără prea mulţi bani, cu ajutorul prietenilor, cum s-a descurcat mai bine. A găsit un sponsor care, însă, nu a scutit-o de cel puţin 50% din cheltuieli. A găsit un partener în Institutul Schiller pentru spaţiul de desfăşurare, dar numai pentru cîteva reprezentaţii. Teatrul Act, de exemplu, cere chirie o sută de euro pe spectacol. Prea mulţi bani, în condiţiile în care la Voci Interioare intrarea este liberă.

România e o ţară plină de oameni culţi şi asta se vede. De la o poştă! Culţi prin cultivarea cu docrină comunistă sau cu doctrină post-decembristă. Trăsăturile ambelor este că odată ce ai priceput cum stă treaba în România, trebuie să furi. Oamenii culţi ai ţării fac tot posibilul să sprijine cultura. Cultura lor, fireşte, altfel nu se explică de ce zac teatre în paragină, de ce artişti fac foamea şi nici de ce nu există fonduri, deşi se cer. Cultura adevărată, cea făcută de oamenii care pun suflet, suferă de calicie.

Pe jurnalist îl bate la cap şeful să scoată texte pe cultură. Cultură pe care el nu o găseşte din simplul motiv că nu are unde să o caute. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, iar unde nu-i ban, canci realizare. Toţi vor să promoveze cultura, dar nimeni nu promovează ajutorarea culturii.

Teatrul e poezie. Sau invers

Voci Interioare e poezie curată. Ioana Macaria şi Brânduşa Mircea interpretează un scenariu compus din poeziile Ilincăi Bernea, versuri publicate în două volume şi alese să se completeze. Şi se completează la fel de bine precum cele două actriţe întruchipînd acelaşi personaj.

Fiecare dintre cele două interprete întruchipează diferite voci distincte ale aceluiaşi Eu: sînt avataruri ale unui singur personaj care se raportează distinct la acelaşi destin şi la suflul aceleiaşi iubiri.

Un experiment interesant şi reuşit pe deplin, în ciuda circumstanţelor nu tocmai plăcute. O demonstraţie clară că teatrul e poezie, iar poezia poate fi teatru. Un spectacol care nu trebuie ratat sub nici o formă [fragment video mai jos], dar pe care, din păcate, n-are cine să-l promoveze.

Următoarea reprezentaţie: 25 martie.
__________________________________
* scuze pentru calitatea sunetului, dar clipul e filmat cu mobilul, de la cel putin şase metri distanţă. Mai mult de-atît… nici dacă mă dădeam peste cap nu puteam să scot. Recomand o pereche de boxe date ceva mai tare şi multă atenţie :).
[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/f837jb24ypU" height="300" width="400" /]

Tags: brandusa-mircea, bulandra, cartea-romaneasca, cultura, ilinca-bernea, ioana-macaria, liternet, teatru, teatrul-national-bucuresti, video, voci-interioare