În ultima vreme, Iulian Comanescu a ajuns să-mi fie simpatic. Vorbesc la modul cel mai serios. Poate pentru că, la un moment dat, am putut purta o conversaţie civilizată, lăsînd la o parte orice urmă de neînţelegere la nivel de blogosferă, la nivel de discuţii la netoo în care fie el, fie oricine altcineva îşi dă cu părerea, chiar dacă a urmărit sau n-a urmărit fenomenul. Prin urmare, singura concluzie care trebuie trasă din toată povestea asta e următoarea: realul e real, virtualul e virtual. E drept, în cazul nostru, virtualul face parte din real din simplul motiv că e luat în serios mai mult decît trebuie. Tindem, tipic româneşte, să facem ţînţarul armăsar din mai orice.

Revenind la treaba cu bloggerul ajuns jurnalist… Iulian Comanescu a spus că eu sînt unul dintre exemplele de indivizi (în purul sens de individual, tradus din engleză, să nu se înţeleagă altceva – n-am nici un înlocuitor mai bun la ora asta) care au intrat în presă ca urmare a blogului. Într-un fel, are dreptate, pe de altă parte, însă, se înşeală.

E drept, ultimele trei joburi, mai puţin cel de la Business Standard, le-am căpătat ca urmare a unor persoane care, citindu-mi blogul, mi-au făcut oferte de muncă. La Business Standard am ajuns altfel, dar ajutat – într-o oarecare măsură – tot de blog. Altfel spus, iniţial, am primit o invitaţie de la Mona Dîrţu de a intra în colectivul Money Express, însă eu am vrut cotidian (acum îmi pare rău, dintr-un anume punct de vedere, respectiv acela care priveşte timpul liber, salariul mai mare, stresul mai puţin). Sînt la cotidian.

Da, fac parte dintre exemplele de persoane care şi-au găsit un job fără să îl caute, ci primind oferte. Şi cum? Taman prin blog, prin simplul fapt că au scris. Ei bine, ţin să le mulţumesc tuturor celor cărora le-a plăcut stilul meu, dar nu despre asta e vorba.

Ideea era că, odată ajuns în Bucureşti, scopul meu era să mă angajez la un ziar. Am venit cu doi ani de presă scrisă în spate, cu suficientă experienţă pentru a lucra la oricare dintre gazetele bucureştene. Singura chestie care mi-a lipsit în momentul acela a fost tupeul. Nu-i vorbă, acum îl am. După doi ani de Bucureşti (pe 25 august), n-ai încotro decît să îl înveţi. Ceva mai timorat, ceva mai speriat de ideea pe care am avut-o la momentul acela despre presa de Bucureşti, a fost mai greu să intru pe un post de reporter/redactor. Încă plîng după reportaj/social şi munca de teren. Asta e, viaţa merge mai departe.

Să nu mă mai plimb în jurul subiectului: unde vreau să ajung? Ei bine, da, blogul te poate ajuta să îţi găseşti un loc de muncă (dacă o să am timp şi chef, o să explic şi cum stă treaba cu migrarea de la un job la altul la români). Chestiunea e că bloggerul ajuns jurnalist nu sînt eu, ci mai degraba Gogu (asta doar în condiţiile în care consideri că umplutul unei pagini pe lună în FHM te face jurnalist). Eu am fost jurnalist şi înainte.

Cît despre jurnalistul ajuns blogger… aici e ceva mai complicat. Dacă îşi face blog nu ştiu care jurnalist cu nume, asta nu îl face blogger. Dacă îşi începe un blog anonim, demonstrînd că poate face faţă publicului şi că poate concura cu ceilalţi bloggeri, mai mult sau mai puţini cunoscuţi, atunci e altă poveste. Cel puţin în momentul de faţă, cînd orice jurnalist care îşi face blog este acuzat de trendinism şi de băgare în seamă.

Într-o anumită măsură, pot să îi dau dreptate lui Iulian Comanescu. Da, am ajuns din blogger jurnalist, dar numai dintr-un anumit punct de vedere: acela că, pînă să intru serios în presa de Bucureşti, eram un nimeni. Nu că acum aş fi ceva mai cunoscut în altă parte decît pe netul românesc. Dar asta nu înseamnă că nu ştiam cum să scriu o ştire, să fac o anchetă sau un reportaj. De aici şi pînă la a considera că un blogger care dă copy/paste la o ştire de agenţie va face viitorul presei în România, e cale lungă.

Începusem cu Iulian Comanescu, spunînd că mi-a devenit simpatic după respectiva conversaţie telefonică. Practic, cam asta e şi ideea: n-ai decît să te cerţi şi să (te) înjuri cu toată lumea pe net, cîtă vreme în viaţa reală se păstrează o relaţie decentă. Ideea de a lua în serios fiecare vorbă aruncată în vînt este o exagerare, o dovadă de lipsă de ocupaţie, mai degrabă. Dacă ar fi să bag în seamă toate comentariile în care sînt înjurat şi pe care le moderez, ar însemna să ajung la Spitalul 9. Ceea ce vă doresc şi vouă (să nu mai luaţi în serios ceea ce nu merită luat în serios, adicătelea).

Toată tevatura asta se explică într-un singur fel: românul se grăbeşte ca ştim noi cine altcineva, conform vorbei din popor. Ne grăbim să îi ajungem din urmă pe cei de afară, dar nu ne punem problema că ei au trecut printr-o serie de etape din care au avut cîte ceva de învăţat pînă au ajuns acolo. Nu, noi ne aruncăm cu capul înainte pentru că noi le ştim pe toate. Le-am văzut la ei şi gata, noi nu vom repeta niciodată aceleaşi greşeli pe care le-au făcut ei. Pentru că noi sîntem români şi sîntem mai deştepţi. Greşit. Graba strică treaba.

Pînă una-alta, ceasul meu arată ora unu, iar mie-mi pică ochi-n gură de somn. Aş mai avea cîteva idei de înşirat, dar nu-s în stare decît să mă învîrt în jurul celor expuse mai sus. Revin cînd voi fi mai odihnit.

Tags: blogging, iulian-comanescu, jurnalism, Media