Politica bate ştirea, articolele de utilitate au ajuns în Recycle Bin, ziariştii buni sînt prea puţini, cancanurile bat, ca audienţă, orice investigaţie, presiune prea mare pe ştirile de agenţii, pe care n-ai voie să le ratezi, focalizare păguboasă pe subiecte de “interes naţional”. Pe scurt, acestea sînt doar cîteva dintre problemele şi – am putea spune chiar – atributele presei scrise din România.

Articolul de faţă este întemeiat, cap-coadă, pe răspunsurile primite de la trei jurnalişti: Grigore Cartianu, redactor-şef Adevărul, Victor Ciutacu, redactor-şef Jurnalul Naţional şi Mihnea Măruţă, fost redactor-şef la Cotidianul. Au mai fost chestionaţi Vlad Macovei, redactor-şef Evenimentul Zilei (pe care l-am prins fix în zilele de după concedierile în masă), Adrian Ursu (la acea vreme, redactor-şef Cotidianul), Claudiu Pîndaru (redactor-şef Gândul) şi Cristian Grosu, fost redactor-şef Cotidianul, care însă – presupun – nu au dorit să răspundă.

Întrebările au fost trimise prin aprilie, deci socoteala de atunci nu se mai potriveşte, sută la sută, cu socoteala de acum. Dar răspunsurile celor trei oameni de presă sunt suficiente pentru a-ţi forma o idee de ansamblu asupra presei scrise, chiar şi la ora actuală, cînd ziarul Cotidianul şi-a schimbat numele în Nistorescu, iar campania electorală este în plin avînt.

De ce ne afundăm în politică

Subiectele pe politic bat la ochi. Concluzia mea, ca cititor, este că ne intoxicăm. Prea mulţi politicieni, prea multe nimicuri, prea puţine informaţii pe care să le numeşti cu adevărat ştiri. Am întrebat de ce atîta politică. Există cauze obiective, “Subiectele politice sînt, aparent, mai uşor de tratat“, după cum spune Mihnea Măruţă, cînd “dai declaraţia iniţială, care constituie intriga, apoi iei reacţii şi, eventual, dacă ai bunăvoinţă, adaugi background”, enumerînd însă şi altele:

1. “convingerea că  politica prezintă un interes mai mare decât alte domenii şi afectează un număr superior de persoane;
2. potenţialul de scandal al subiectelor politice (cineva atacă pe altcineva, sapă pe altcineva sau chiar înfrânge pe altcineva);
3. notorietatea politicienilor, care presupune că un nume cunoscut sporeşte atractivitatea primei pagini şi îndeamnă la cumpărare“.

Pe de altă parte, oricît de ciudat ar putea să pară, spune el, acestea sînt şi cauze subiective. “Asta pentru că jurnalismul practicat la noi provine dintr-o şcoală cu prea puţini dascăli adevăraţi şi pentru că realitatea e dominată, să recunoaştem, de politică (ce a lipsit până în 1989)“.

O altă cauză subiectivă ar fi “faptul că unor şefi de redacţii nu le plac anumite domenii sau nu le înţeleg. Dat fiind că ei aleg deschiderile şi, în general, subiectele de pe pagina 1, vor evita să promoveze ceea ce nu li se pare lor interesant“, la care se adaugă, după spusele lui Mihnea Măruţă, neglijarea unor discuţii de tip brainstorming, la care se nasc multe subiecte importante sau dezinteresul faţă de stimularea creativităţii tuturor oamenilor din redacţie.

La Adevărul, relevanţa ţine de interesul public, spune Grigore Cartianu: “Cît de gravă este o decizie? Cîţi oameni sînt afectaţi? Cîţi sînt interesaţi de subiect? În alegerea subiectului, flerul şi experienta sînt decisive. Acum, ne ajută şi feedback-ul care ne vine din online“.

Totuşi, ziarul nu pune un accent deosebit pe subiecte din acest domeniu. De ce? “La Adevarul, politica nu este răsfăţată, pentru că nu vinde ziarul prea bine. Doar marile evenimente politice (alegeri, răsturnări de guvern) ridică binelul de interes. Reportajele bune sînt promovate curajos, inclusiv pe pagina 1, şi ofera poze de excepţie“, explică redactorul şef.

De ce sînt îngropate celelalte domenii

În ceea ce priveşte Jurnalul Naţional, Victor Ciutacu spunea, în aprilie, că ţine “de interesul pe care estimăm că-l poate genera, de impact, de cît de bine «vinde» respectivul subiect. Evident, contează şi personajul. Noi, la Jurnalul Naţional, continuăm să ne încăpăţînăm să dăm cît mai puţine deschideri de ziar politice“.

Ca politică editorială, la Jurnalul “predomină socialul, iar alegerea o facem, de regulă, în cinci (directorul şi cei patru redactori-şef), fără însa a ignora propunerile tentante din redacţie. Deşi sună cumva corporatist şi urăsc limbajul de lemn, sîntem un ziar al dracu’ de deschis“.

“Dispreţul faţă de povestea simplă, de viaţă, venit dintr-o înţelegere greşită a „calităţii”  presei şi dintr-o suficienţă păguboasă. Am spus-o de zeci de ori, o spun şi aici: oamenii vor să citească despre oameni, în primul rând, abia apoi despre instituţii sau fenomene. Cititorul înţelege mai bine dacă i se exemplifică subiectul cu o poveste reală, cu istoria unui om sau a unei familii, cu reuşita sau drama cuiva“, este o altă cauză subiectivă, luată în calcul de fostul redactor-şef al Cotidianului şi care, la fel de bine, poate explică de ce sînt uitate sau complet neglijate subiecte cu potenţial de atragere a cititorilor.

“Mai multă audienţă obţii printr-un cancan ieftin decît printr-o investigaţie scumpă”

Victor Ciutacu este de părere că îngroparea unor subiecte bune se întîmplă şi “din stereotipie, din lipsă de inspiraţie, din cauză că standardele profesionale au decăzut, dintr-o sumedenie de alte motive“. Grigore Cartianu spune că meseria de ziarist, “din păcate, se rezumă la ştiri. Analiza e cam anemica, iar reportajul – rarisim“, iar celelalte genuri jurnalistice “se mai fac, dar prea puţine şi, de cele mai multe ori, superficial. Principala cauză o constituie randamentul resurselor alocate: mult mai multă audienţă obţii printr-un cancan ieftin decît printr-o investigaţie scumpă. Ăsta e un mare pericol pentru presă“.

Un alt pericol pentru media, enunţat de Mihnea Măruţă, este linia de demarcaţie tot mai subţire între politicieni şi ziarişti, astfel încît anchetele depind de relaţiile de prietenie: “Ziariştii acreditaţi la partide se trag de şireturi şi se bat pe burtă  cu mai toţi cei despre care ar trebui să scrie, ies la băut împreună, îşi fac servicii reciproc şi-atunci…“.

Mihnea Măruţă: “De obicei, ancheta apare tot în urma unor ponturi, când X vrea să-l lovească  pe Y, care-i este adversar fie în propriul partid, fie în partidul rival. Dar X nu ştie decât o fărâmă despre Y, aşa că ancheta riscă să nu fie una profesionistă, ci tot de suprafaţă. Iar ziaristul nu va putea sta s-o documenteze pe îndelete, deoarece şeful său de secţie sau de redacţie are nevoie de «cărniţă» tot timpul“.

“Subiecte-s căcălău, oameni şi bani ar trebui găsiţi”

Îl mai ţineţi minte pe reporterul de la Libertatea care încerca zilnic o meserie diferită? Astăzi vînzător de hambugeri, mîine muncitor pe ambulanţă. Articolele apărute în ziar pot fi încadrate, deşi poate suna cam tras de păr, în categoria reportaj. Evident, aşa cum consideră şi Grigore Cartianu, “Libertatea e un ziar bun, cu idei bune. Dar şi muuuuult prea superficial, ca orice bulevardier“. De ce reporterul continuă serialul? Pentru că… articolele sale aduc audienţă.

Despre Libertatea, Mihnea Măruţă spune că acolo se poate “pentru că  n-a pierdut contactul cu cititorii. Pentru că gândeşte simplu“. Sau, altfel spus după enumerarea cîtorva probleme, “pierderea contactului cu agenda cititorilor, izolarea într-o lume în care nu există decât ştiri, ştiri, ştiri, la TV, în ziarele concurente, pe net, în care discuţi numai cu colegi de breaslă şi numai despre probleme profesionale. Ajungi să crezi că acestea ar fi temele de interes şi ale marelui public“.

Redactorul-şef de la Jurnalul Naţional spune că “nu doar Libertatea poate. Bravo lor că încearcă asta, da’, cu tot respectul, una e reportajul în urma căruia guvernul şi oamenii de afaceri bagă apă într-o comună uscată de secetă şi alta-i să faci pe paznicul de noapte. La Jurnalul chiar se fac. Avem cel mai puternic departament de reportaj din România. Costă mult, sînt cronofage şi ai nevoie de oameni care să ştie să scrie reportaj. Subiecte-s căcălău, oameni şi bani ar trebui găsiţi“.

“E mai comod să dai o ştire tîmpită, care eventual îţi vine pe agenţie, decît să-ţi pui întrebări”

Grigore Cartianu crede că anchetele şi reportajele n-au dispărut, ci se fac foarte puţine. O cauză ar fi timpul tot mai limitat al cititorului: “Totul pleacă de la cititor, care nu mai are timp sau răbdare să citească articole atemporale. Cititorul secolului XXI vrea repede şi puternic, după sistemul dum-dum. Reportajele aduc a revistă saptamanală sau lunară, publicaţii pe cale de dispariţie“.

De altfel, el spune că o altă problemă actuală a meseriei, care se aplică şi în ceea ce priveşte dispariţia unor tipuri de articole care ar îmbunătăţi un ziar din punct de vedere editorial, este atitudinea: “Reporterii de la Adevărul chiar aleargă. La fel cei de la EVZ, din cîte-i cunosc. Mijloacele tehnice moderne induc însă tentaţia comodităţii – un pericol la care trebuie sa avem mare grijă“.

“Sîntem mult prea puţini ziarişti şi mult prea multe ziare”

Mihnea Măruţă pune problema banilor, insuficienţi pentru deplasări şi, la fel ca Victor Ciutacu, pe cea a profesioniştilor: “Nu prea sunt oameni care să ştie cum se scrie un reportaj adevărat, pentru că e nevoie şi de scriitură cvasi-literară, dar şi de documentare temeinică şi minuţioasă, ca să împaci esteticul cu jurnalismul. În plus, există un soi de dispreţ pentru provincie şi o focalizare păguboasă pe aşa-zisele subiecte «de interes naţional»”.

Despre evoluţia presei româneşti, Victor Ciutacu crede că sînt prea puţini jurnalişti adevăraţi şi mult prea multe ziare. Aşa se ajunge, de altfel, la prelucrarea “în draci” a comunicatelor de presă în dauna muncii de teren. Mihnea Măruţă crede că asta se întîmplă şi “din cauza blazării multor şefi, trecuţi de 30 sau de 40 de ani, dar şi pentru că e copleşitoare avalanşa de informaţii care vin către jurnalişti, încurajând astfel lenea de redacţie“.

Cum ar trebui să se practice jurnalismul? “Cu sufletul”

Legat de dispariţia articolelor de utilitate, Victor Ciutacu crede că au dispărut “în Recycle bin. Din prostie, după părerea mea, fiindcă oamenii chiar vor să citească lucruri care-i afecteaza/interesează direct“. De altfel, ca o concluzie a stării presei scrise în anul de graţie 2009, meseria de jurnalist nu e chiar atît de simplă precum ar putea părea unora şi necesită nişte calităţi. “N-aş vrea să par demagog, da’ trebuie să-ţi placă şi să ai chemare. Peste toate vin, într-o lume ideală, dotările şi facilităţile. Noi nu trăim într-o lume ideală…“.

Grigore Cartianu e mai pragmatic şi pune punctul pe i-ul din “pregătire”: “Ziariştii tineri, neexperimentaţi, dar şi alţii cu vechime (şi cu lacune) în presă, au nevoie de training profesionist. Acesta poate fi făcut, cu rezultate excelente, doar de anumiţi ziarişti profesionişti, nicidecum de profesori universitari. Teoreticienii nu pot ţine loc practicienilor. O lună intr-o redacţie e mai utilă decît trei ani de facultate“.

Dar mai presus de experienţă, oarecum în asentiment cu Victor Ciutacu, Mihnea Măruţă alege să răspundă întrebării în doar două cuvinte: “Cu sufletul“.

Tags: adevarul, adrian-ursu, claudiu-pandaru, cotidianul, cristian grosu, evenimentul-zilei, gandul, grigore cartianu, jurnalul-national, Media, mihnea-maruta, presa-scrisa, victor-ciutacu, vlad macovei