Cum arată o redacţie de "afară"

Pentru un site de ştiri, un secretar de redacţie este inutil. Pentru un ziar, în schimb, este absolut necesar. Ba, mai mult decît atît, este nevoie chiar de mai mulţi. De regulă, rolul SGR-ului (secretar general de redacţie) este acela de a superviza bunul mers al ziarului, de la conţinut, prin DTP şi, într-un final, în tipar. În ultimii ani, totuşi, SGR-ul a început să dispară din peisaj. Culmea este că i se uită atribuţiile şi, în contextul tăierilor de costuri, este printre primii daţi afară, deşi rolul său este acela de a înlesni munca celorlalţi.

Cînd m-am angajat la Business Standard, nu exista SGR însă a apărut ulterior. E drept, ca în orice redacţie aflată la început, durează pînă strîngi toţi oamenii. Un exemplu total opus este Ziua, unde existau, pe lîngă SGR, încă vreo cinci secretari de redacţie. Şi acum, probabil, vine întrebarea: pentru ce ia banii SGR-ul?

Cu ce se ocupă

În presa locală sau la ziarele cu puţini angajaţi, este inutil. Însă la un ziar cu multe secţii, rolul lui este acela de a scuti o parte dintre redactori şi, implicit, pe editori, de a mai pierde vremea la DTP. Spre exemplu, în cele cîteva luni cît am lucrat la Ziua, rolul unui secretar de redacţie era, printre altele, să ţină legătura cu redactorii, şefii de secţie, cu editorul foto, cu şefii şi, într-un final, cu DTP-ul.

Altfel spus, de la şeful de secţie lua structura paginii (articolul X este main, articolul Y este submain, brefele Z şi Q au nevoie de foto, citatul din pagină este K, iar poza lui Cutărică intră tifeţ, este nevoie de poze “pe lat”, “pe înalt”, care să îndeplinească criteriile A, B, C, mutra lui W trebuie să fie plîngăcioasă etc).

Din secţie, se opreşte la foto şi lasă lista cu pozele necesare, iar de acolo merge la DTP şi supervizează aranjarea în pagină a articolelor. Odată terminată pagina în DTP, merge cu printurile la editori sau la şefii de secţie şi le verifică, eventual cere modificări la corectură sau la DTP. Ulterior, cere BT-ul (bunul de tipar) şi trimite paginile în tipar.

De ce este necesar

Am scris în cîteva rînduri despre una dintre problemele stringente ale presei scrise din prezent: editorii, şefii de secţii, au tot mai puţin timp pentru a-i pregăti pe redactori, pentru a le verifica materialele, pentru a explica sau pentru a discuta despre problemele de scriitură sau de documentare. Prin urmare, din lipsă de timp, se ajunge ca în ziar să apară tot felul de minunăţii sau materiale incomplete, fără păreri ale tuturor părţilor implicate etc.

Prin dispariţia SGR-ului, editorul, care oricum stă, în multe cazuri, şi în cîte trei şedinţe pe zi, trebuie să fie prezent şi la DTP. Din experienţă, de multe ori, la DTP ajungi să petreci şi cîte două ore pe zi, funcţie de numărul de pagini şi eventualele corecturi. Dacă mai pui la socoteală şi faptul că, în cazul unor publicaţii, se scrie la număr de caractere, de regulă din cauză că primează layoutul, nu conţinutul, că un titlu nu poate depăşi un anume număr de caractere, deja se complică lucrurile.

Ziua este exemplul perfect de ziar unde secretarii de redacţie scutesc editorii de timpul pierdut la DTP, poate două ore în care ar putea să producă alte materiale sau să se ocupe de problemele de scriitură şi nu numai.

Tags: jurnalism, Media, presa-scrisa