Cînd nu-ţi convine ceva, te apuci să dai în cap. E mai comod. Ş-apoi, doar ai trăit suficient pe vremea comunismului ca mentalitatea de atunci să nu îţi intre în sînge. Ba chiar să lase urme adînci în măduva oaselor. Dar comunismul a picat, stimate conducător de instituţie, iar matale încă nu ţi-ai dat seama, nu-i aşa? Iar acolo unde nu-ţi plac comentariile, te apuci să sapi gropi.

Dacă nu-ţi convine ceva, te apuci să arunci cu ameninţări. Da, ştiu că poţi să faci rost de numărul meu de telefon. Dacă stau mai bine să mă gîndesc, oricine o poate face, trebuie doar să sune la redacţie şi să îl ceară. Mulţumesc frumos pentru convorbirea telefonică de aseară, tocmai mi-ai demonstrat că ţi-e teamă de nimic şi că lucrurile se clatină rău în instituţia pe care o conduci de s-a ajuns la a mă ameninţa. Ştiu, ştiu, “mai vedem noi”. Ce? Ce-o să se întîmple? O să mă aştepţi cu drujba la ieşirea din redacţie? O să mă cauţi cu pick-hammer-ul prin tot Bucureştiul? O să pui vorbe bune la şefii mei ca să mă penalizeze? O să vorbeşti cu Vîntu să mă dea afară?

În caz că n-ai priceput, libertatea mea de exprimare e mai importantă. Ţin să îţi transmit doar un singur mesaj: MI SE FLUTURĂ DE AMENINŢĂRILE TALE! N-ai ce să-mi faci! În schimb, nu faci altceva decît să îţi faci ţie rău. O să mori de inimă rea. Şi apropo: comunismul e expirat, mentalităţile alea nu mai merg nici măcar la ţară, în ultimul sat uitat de lume, problemele din interiorul instituţiei pe care o conduci nu le rezolvi sunîndu-mă pe mine şi transmiţîndu-mi ameninţări de doi lei pentru că scriu pe blog. Şi zi mersi că nu scriu cum te cheamă. Nu de alta, dar am stat mult şi m-am gîndit pînă să mă hotărăsc că nu merită efortul să public însemnarea pe care o pregătisem aseară.

Tags: personal