Am trecut, acum vreo săptămînă, ajuns pe acolo după o adeverinţă, pe la Casa Presei, unde obişnuia să fiinţeze, la un moment dat, redacţia Business Standard. Senzaţia de casă bîntuită e puţin spus comparativ cu sentimentul extrem de ciudat pe care l-am avut văzînd cum mai bine de trei sferturi de etaj e gol şi nu mişcă nimic şi nimeni. E trist, iar tristeţea aia se defineşte printr-un gol imens pe care îl simţi în stomac, e ca şi cum te-ai uita la un film pe ceva subiect post-apocaliptic.

În acelaşi timp, mă uitam la modul diferit în care se face presă într-o redacţie de online, indiferent care ar fi aceea. Pentru mine, venit din presa scrisă tipărită, experienţa etajului în care bate vîntu’ (nu, nu Sorin Ovidiu Vîntu, deşi a bătut destul la vremea lui) a însemnat şi o doză de nostalgie şi un gust amar. Încetarea apariţiei unui ziar tipărit şi trecerea către online, un lucru bun în felul lui, are şi părţi proaste. Se pierde o parte din frumuseţea meseriei de jurnalist.

Diferenţa dintre print şi online e departamentul DTP şi deadline-urile pe care ţi le impune. Ziarul trebuie să plece în tipar la o anumită oră, pe cînd online îţi impune doar să dai ştirea, uneori cît mai repede (chiar dacă nu e obligatoriu). Dispare stresul pozitiv, motivaţional (la ziar, ştii pentru ce munceşti, vrei să termini şi să iasă cît mai bine, cît mai repede) şi apare, de multe ori, documentarea de tip “Google”. Dispare nevoia de a merge la birou şi apare lejeritatea lucrului de acasă (şi, implicit, o oarecare delăsare).

Mda, sînt subiectiv şi vorbesc din postura omului pe care, din cînd în cînd, îl mai apucă dorul apartenenţei la o redacţie de ziar.
_____________
Sursă foto.

Tags: online, presa-scrisa, print