Acum vreo şase-şapte ani, cînd în România abia apăreau primele telefoane mobile cu display în 16 culori, cineva se întorcea din Coreea sau Japonia, nu mai ţin minte exact, cu un telefon care dispunea de camera foto de doi megapixeli şi ecran în vreo cîteva sute de mii de nuanţe. Am scăpat un “uau” la vremea aceea.
Săptămîna aceasta, am participat la cîteva seminarii pe teme de mobile marketing şi am rămas cu un gust amar. Cînd vine vorba de servicii pentru telefoanele mobile, atît europenii, cît şi americanii sînt într-un stadiu cît se poate de incipient. Cel puţin comparativ cu Coreea de Sud, unde dezvoltarea tehnologiei nu este doar un plan de viitor, ci chiar se pune în practică. În acest context, şi serviciile sînt pe măsură.
Toată prezentarea Cheil Worldwide de ieri a fost reprezentată de comentarii în limba engleză pe marginea unui documentar (subtitrat, bineînţeles) realizat în Coreea de Sud, despre o puştoaică de vreo 16 ani care foloseşte telefonul mobil pentru tot soiul de aplicaţii, de la jocuri şi muzică, la foto şi video, convorbiri video prin intermediul conexiunii 3G şi chiar pentru a chema un taxi prin SMS.
Să nu se înţeleagă greşit: în SMS nu sînt incluse detalii legate de locul în care aşteaptă clientul. Dimpotrivă, este un mesaj text care conţine un singur cuvînt (ceva de genul “vino”), iar locul este detectat prin GPS. Mai departe, în cazul puştoaicei, părinţii ei primesc prin SMS date legate de numărul taxiului, numărul de înmatriculare, detalii despre şofer şi au parte şi de un GPS tracker online care le arată, în timp real, unde se află maşina.
Exemplele de servicii oferite de operatorul de telefonie mobilă Show au fost nenumărate, de la posibilitatea de a cumpăra bilete la film, pînă la cupoane de reduceri, poligraf (un soft care analizează tonalitatea şi intonaţia vocii pentru a-ţi spune dacă cel de la capătul “firului” minte) şi altele.
Astăzi, în cadrul seminarului “Going mobile”, susţinut de USA Today, s-a vorbit despre modul în care oamenii utilizează telefoanele mobile. Cît la sută folosesc internetul, cît la sută citesc ştiri de pe mobil, cum le servim publicitate. Concluzia e tristă: în timp ce europenii şi americanii se gîndesc la cum să servească bannere publicitare, asiaticii dezvoltă tehnologie utilă, din care cîştigă bani.
Europenii şi americanii fac studii de piaţă, “reasearching everything”, asiaticii sînt practici: “lumea are nevoie de asta, le dăm contra-cost”. Ca idee, factura medie de telefonie mobilă plătită de un sud-coreean se ridică la aproximativ 30 de dolari, în timp ce telefonul prezentat în documentarul Cheil Worldwide “era unul dintre cele scumpe, care costă în jur de 500 de dolari”.
Prin urmare, întrebarea mea e următoarea: sîntem chiar atît de subdezvoltaţi din punct de vedere tehnologic, comparativ cu Asia, ori cineva care ia deciziile în privinţa lansărilor tehnologice consideră că încă nu sîntem pregătiţi pentru o ceva superior şi ne păcăleşte cu nimicuri?
Cît despre advertisingul pe telefoanele mobile, poate că ar trebui să luăm exemplu de la piaţa asiatică înainte de a încerca să inovăm ceva ce nu este de inovat. Cîtă vreme terminalele sînt scumpe, iar serviciile sînt şi mai scumpe, soarta dezvoltării mobile marketingului pe pieţele europene şi americane nu este chiar atît de roz pe cît se speră.
În contextul în care în 2008 rata de penetrare a 3G-ului în Coreea de Sud şi Japonia este de 84%, iar peste doi ani va fi de 95%, să nu ne mirăm că cele mai optimiste previziuni pentru Europa sînt de 71% pentru 2010. Pentru că, dacă ne luăm după aceste procentaje, nu putem decît să ne închipuim că serviciile pentru Europa sau Statele Unite vor fi foarte puţine şi foarte slab calitative comparativ cu ce există în Asia. Ba mai mult, să ne gîndim că SUA are probleme foarte mari la capitolul 3G, care a fost de-a dreptul ignorat pînă de curînd.
În ceea ce priveşte marketingul propriu-zis, cred că modelul asiatic este un bun exemplu, din care am putea cu toţii să învăţăm că vorba românească “teoria ca teoria, da’ practica ne omoară!” este cît se poate de adevărată.
ginel @ 19.6.2008, 10:21 pm
SIngura problema e ca nici coreeni nu scot bani din servicile alea. Toate arata superb pentru marketing, dar in US si mai ales in EU. oameni se intreaba serios de ce ar da bani pe servicile alea.
In Corea si Japonia oamenii cumpara roboti in disperate. In US si EU poate mai vezi un roomba din loc in loc.
Alta piata, alta cultura, alta mancare de peste.
bully @ 20.6.2008, 1:33 pm
E posibil ca americanii si europenii sa nu incerce asa tare sa se ” dea ” pe mana tehnologiei…la urma urmei , sunt o gramada de locuri de munca in joc si daca punem roboteii sa ne faca munca , cu ce se mai achita ratele la casa , masina , etc ?
ipo @ 20.6.2008, 5:52 pm
Stii ceva despre Blyk? Ce parere ai despre asta?
Alin Teodorescu @ 20.6.2008, 7:12 pm
Alex, Diferenta dintre Japonia si Euro-USA este enorma si in crestere. In 1991, cind m-am intors dupa un stagiu de patru luni in Tokio, mi s-a parut ca vin 30 de ani inapoi – la Viena si 60 de ani – in Romania. In 1991 electronica si serviciile erau in Tokio la un nivel atit de avansat incit cu un singur telefon bagajul meu-destul de mare- mi-a fost luat din casa si l-am regasit dupa 24 de ore in camera de hotel de la Viena. Am predat la Universitate, dar toate lucrarile studentilor le-am citit si corectat pe laptopul de acasa (era un Toshiba XT !) conectat la internet – in 1991 ! In statii autobuzele erau urmarite prin GPS si din doua click-uri pe panoul din statie aflam unde sunt si cind vin. Datorita dezvoltarii electronicii si internetului productivitatea japonezilor este dubla fata de Europa si cu 70% mai ridicata fata de SUA in orice domeniu, inclusiv agricultura.