Nu sînt genul de om arogant. Sau, cel puţin, nu conştientizez. În cel mai rău caz, am accese de aroganţă doar pe blog şi extrem de rar. Însă mă amuză (într-un sens deloc pozitiv) modul în care unii ştiu să se comporte. Am trecut prin nişte întîmplări similare, de destule ori, pe vremea cînd dădeam cu subsemnatul la gazetă.
Mor de “plăcere” cînd îi văd pe unii gazetari care se prezintă cu numele ziarului. “Sînt Gogu, de la Gazeta de Perete”. Nu “Gogu Protopopescu”, doar numele de familie ce relevanţă are? Iar dacă îndrăzneşte cineva să te bage în seamă, vai!, cum îndrăzneşti? În fine. Dar îmi “plac” mai ales în momentul în care, pe durata unei întregi conferinţe de presă, nu sînt în stare să arunce o întrebare, iar atunci cînd se întîmplă ca alt jurnalist să vorbească, în particular (pe principiul “interviului de după” sau, pur şi simplu, ca socializare), vine repede să tragă cu urechea.
Spun că îmi “plac” din cauză că oamenii ăştia ar trebui să-şi caute alt loc de muncă. Dacă nu eşti în stare să faci rost de o informaţie de unul singur, caută-ţi alt domeniu de activitate. Cum ar fi statul la birou şi completat hîrtiile şefului. Dar, deh!, nu toată lumea e perfectă, iar standardele presei româneşti nu mai există de foarte multă vreme.