Am încetat de mult să mai stau de vorbă cu taximetriştii. Am încetat de ceva vreme cu boemia. Am intrat în ritmul omului care trage ca boul la jug, sperînd că după ce termină de plătit ratele, facturile şi alte angarale, va mai avea timp şi de trăit. Am ajuns în momentul în care am cam încetat să trăiesc. Am ajuns în momentul în care, rupt de oboseală după o zi întreagă de stat cu nasu-n monitor, nu mai sînt în stare decît să zac pe canapea… tot cu nasu-n monitor sau în televizor.

Am ajuns o epavă care a crezut că trăgîndu-şi jugul, va reuşi să-şi spele crucea pe care o cară optimist, sperînd la un happy-end, acel happy-end în care, într-o perioadă, renunţase să mai creadă. Sînt teribil de obosit şi simt cum crucea cărată se prăvăleşte peste mine. Iar eu, spre deosebire de Hristos, nu-s nici vreun mîntuitor şi nici mîntuit nu cred că voi fi.

Uneori, ajung să cred că singura odihnă e mormîntul. Patetic, ştiu. Am încetat să mai cred în patetism, crezînd că încrederea în tine e bună, că dînd din mîini şi încercînd să scot la suprafaţă mai mult decît nasul, voi reuşi să dau de un liman. N-am ajuns decît să devin mai nervos, irascibil şi uşor de scos din sărite. N-am reuşit decît să devin patetic. O epavă care se scufundă, crezînd că, de fapt, se ridică la suprafaţă.

Am continuat să sper, am continuat să dau din coate, am continuat să înot contra curentului. Doar că, uneori, nu e suficient. Uneori, trebuie să fii o lepră, trebuie să fii rău, trebuie să înjunghii pe la spate. Trădare, trădare, dar să ştim şi noi. În fond, poate o şi acceptăm. Dar… ce mai contează odată ce faptul e împlinit? N-am făcut decît să-mi trădez propria încredere. N-am făcut decît să sper zadarnic, să vreau, să doresc acelaşi lucru, să nu renunţ. Şi cu ce m-a ajutat?

Am vrut, la un moment dat, să scriu o carte. Cu Pinot Noir alături, în pahar cu picior, nu în paharul de suc în care îl beam, acum vreo doi ani şi jumătate, noaptea, într-o garsonieră din Drumul Taberei. Am eşuat în bere, direct din doză. Neigienic, aşa-i? Comod. Obosit. Dracu’ să-l ia de talent, dacă n-ai inspiraţie. Pete de cerneală pe foi mototolite aruncate la coşul de gunoi. Idei deşănţate de preaînălţare şi căderi abrupte în neantul prafului de pe tobă, în bubuituri barbare de zdrobire, în organe fleşcăite pline de venin împrăştiat în vişiniul greţurilor din jur.

Am încetat să mai scriu, am pus pauză creierului, iar cînd am dat play, n-am reuşit să-mi amintesc unde rămăsesem. De fapt, s-a produs o ruptură, undeva, acolo. Am încetat să mai scriu, iar cerneala s-a uscat în stilou. Întotdeauna mi-au plăcut peniţele, am mai spus asta? Acum însă mă doare mîna cînd încerc mai mult de jumătate de pagină. M-am obişnuit cu tastele şi m-am pierdut în zgomotul lor, în liniile fără sfîrşit ale codului resemnării.

Punem punct şi dăm Enter. Şi, între timp, tasta Delete îşi face de cap cît timp tu eşti ocupat cu jugul. Mai şterge un nume, mai şterge un task, mai rade nişte idei. Trag continuu fără niciun folos. Tot stearpă rămîne hîrtia în timp ce stiloul îşi varsă amar cerneală într-o nouă pată. Rămîn doar rîndurile originale, acelea pe care ai vrea să le continui, dar nu ştii de unde să începi, cîtă vreme ai pierdut atîtea idei. Îţi dai seama? Ai pierdut…

Romanul meu, cel prins în mintea prinsă-n vechiul patetism, la care renunţasem între timp, rămîne doar un copil nenăscut, diluat în cerneala scursă din peniţa prea-iubită. Hîrtia moare încet şi sigur, speranţa străpunge rîndurile, zbătîndu-se să iasă la iveală. Pandora e de vină, n-a lăsat-o să prindă aripi, să fie puternică, să răzbată, să dovedească. Să fie tacîmul complet, cel puţin. Aşa, mititica se chinuie.

Am obosit să mă enervez, am obosit să devin “nervos by default“, nu se termină niciodată bine. Se transformă în ură, se transformă în negru. Negru e o culoare frumoasă. Şi da, pentru mine e o culoare, e culoarea pe care am purtat-o nişte ani de zile, am purtat-o pe 20 de tricouri simple, altul în fiecare zi, singura mobilă din şifonier pe lîngă blugii vernil, cărămizii şi bej, pe sub scurta neagră, pe sub puloverul negru de lînă, cu guler înalt, pe care l-am dat, într-un final, de pomană.

Dar negru în exces e crunt, e uneori moarte, alteori disperare şi în unele cazuri sinucidere. Şi nu, ultima nu-i sinonimă cu prima, sînt doar complementare. Sînt eu în mijlocul străzii, văzînd cu purici cum tramvaiul din stînga e la zece metri de mine, iar cel din dreapta la cinci, neştiind în ce parte a Căii Moşilor să sar înainte de a mă strivi la mijloc, în 2006, la 30 de metri de refugiul de la Mihai Eminescu.

E disperarea dinaintea bubuiturii pe care o aştepţi, e răsuflarea uşurată c-ai scăpat cu sufletul întreg, e senzaţia aproape caldă pe care simţi că urmează s-o ai în pantaloni şi pe care cu greu o stăpîneşti. Noroc că între timp s-a făcut roşu-n intersecţie cînd ai sărit fără să auzi claxoanele, fără să vezi faza lungă pe post de lumină intermitentă, auzind doar huruitul de sonerie, în stereo, izbindu-se de timpanele tale.

Moartea nu e neagră. Moartea e mov, fuchsia, medium-magenta, medium-dark-magenta, dark-magenta, violet în nuanţe de indigo. Moartea e cleştar spre-albastru, e medium-cyan spre medium-dark-cyan spre dark-cyan, e bula de oxigen care-ţi iese pe nara stîngă în timp ce spatele tău, bătut de soare, pluteşte a putrefacţie în ghiolul rîului în care ai sărit în cap, încercînd să demonstrezi că ai învăţat să dai din mîini, că ştii să înoţi contra vîrtejului care îţi trage la fund cele patruzeci de kile ale celor doişpe ani, e în cele două secunde transformate în două ore de cînd mişti ochii urmărind, într-o linişte profundă, bula perfect rotundă care se ridică spre fruntea ta, din momentul în care ai ridicat mîna că apa e mai adîncă decît înălţimea ta, vino, bă, boule, să mă scoţi, că mă înec dracului aici!

Moartea e uşor galben-pai spre portocaliu de cartof prăjit, în nopţile în care aluneci pe balcon şi ai impresia că te duci dracului de suflet, de zestre, de marfă proaspătă pe rotisorul de suflete nenorocite, dezgolite unul lîngă altul şi înfipte, penetrate de sentimentul trădării propriei conştiinţe în faţa ochelarilor blonzi de cal. E sfîşierea care-ţi curăţă bronzul de pe carnea fierbinte, lăsîndu-ţi sîngele să ţîşnească din neputinţa de a mai mişca paiul galben.

Moartea e sufletul pe care ni-l vindem pe doi poli cu care cumperi promisiunea veşniciei, pielea ursului din pădurea adormită, nemurirea panicii, a fricii şi a neputinţei în faţa tentaţiei, a pasiunii, a blazării, a plictisului, e sufletul vîndut pe iluzia iubirii, de fapt negarea care-ţi smulge falca din loc atunci cînd palma pe care o primeşti e pumn, iar pumnul e ranga care se transformă în buzduganul care te desfigurează definitiv, lăsîndu-te gol-golit în mijlocul drumului.

Totul începe în negru, ochii noului-născut de pe care încă nu s-a luat pojghiţa întunericului, se transformă în albul orbitor, seninătatea explorării degetului dintre dinţi, mirosul mamei pe care ajungi să-l urăşti, dar pe care-l înlocuieşti ulterior cu cel al iubitei în timp ce adormi cu nasul în perna de pe care şi-a ridicat capul de dimineaţă, înainte a pleca spre casă, e lumina care-ţi stimulează glandele lacrimare şi bobii de saramură care se scurg din negrul irisului după ce străbat maronul retinei atunci cînd te dai cu capul de tocul uşii de la bucătăria etajului pe care-l urci pe scări după ce liftul opreşte la cinci, urlînd anemic a franjurii tăiaţi cu foaia de hîrtie mărunt-mărunt.

Negrul e ţigara stinsă în scumiera de sub capătul patului din dreptul uşii, de pe măsuţa din împletituri pe care-ţi zace laptopul din care, noapte de noapte, ţi-a urlat “Learning to Fly”, “Time” şi Royal Philarmonic Orchestra şoptind “how I wish you were here“, negrul e în “we’re just two lost souls living in a fish bowl year after year“, în “us and them, and after all we’re only ordinary men“, în laserele verzi din Pulse-ul lui ’94 pe care-l plîng şi-acum că eram prea tînăr să-l fi prins, e în naivitatea de a mai simţi ceva atunci cînd uiţi cum se cheama saxofonul care miaună prelung cu 15 secunde înainte de “me and you, god only knows it’s not what we would chose to do” şi în lipsa oricărei dorinţe de a mai asculta saxofonul după “black and blue, and who knows which is which and who is who” pe care ţi-o reprimi cînd mai ai un pic şi-ţi verşi ficaţii în buda frecată cu cîteva zile înainte.

Fraze prelungi precum paginile întregi fără punct şi fără punct şi virgulă ale Ioanei “Băgău” Bradea, gemete şi fast-forward, “dacă ţi-aş spune…”, ce-ai face?, odată în 23 şi-altă dată în 14… 14, doamne!, 14!, într-alt 14 şi-n fiecare 14 şi-n fiecare 1 şi-n fiecare dimineaţă şi seară şi oră şi minut şi secundă reduse la zeroul filozofiei demente a minutului comei brutale lipsite de orice sens pe care ar putea să-l interpreteze logica, reduse la ani într-o samă de bucurii definite într-un mod cît se poate de antic şi de grecesc, în care dai doi lei pe Sartre şi pe libertatea lui pe care o blestemi din cauza tramvaiului care te-a făcut să urli mut a groază, deşi paguba ar fi fost minimă, un bull-bar mînjit de sînge sau ceva de genul ăsta…

Sînt toate clopotele din “Division Bell” şi toate speranţele deşarte, “the grass was greener, the light was brighter… the nights of wonder” şi tot somnul fără de odihnă, “sleepwalking back again” de aproape un an încoace şi prăbuşirea în bula perfect rotundă, ieşită din nara stîngă, pe care o pierd înainte de a-mi rătăci vederea în turcoazul care se transformă în cyan-ul cel mai negru şi în viceversa aplicabilă în naivitate. Sîntem naivi, ce mama dracului? Sîntem naivi… Iar s-a terminat berea.

***

Într-o notă mai optimistă, mă scuzaţi, dar nu mai făcusem de multicel un exerciţiu de literatură absurdă. Deh, s-a deschis magazinul de metafore… mi-era dor de el.

Tags: fun, literatura, personal