Pe la vreo 50 de ani, mocofanul se simte împlinit. N-a făcut mare brînză toată viaţa, dar e bine. Încă lucrează, iar la serviciu are un program cît se poate de lejer: stă şi doarme trei ore, ia o pauză de o oră, cam cît i-ar lua să treacă pe la cantină să mai rumege cîte ceva la preţ de doi lei, după care se întoarce în bancă lui şi mai rupe trei ore de somn. Cînd i se pare mocofanului c-a stat destul, se ridică din bancă, iese pe uşă, se suie-n gipan şi-o şterge acasă. Unde, iarăşi, mai bagă un somn de vreo 12 ore.

Se trezeşte pe la cît îi tună, se duce să facă prezenţa, şade în şedinţă şi nu scoate-un cuvinţel toată ziua, ba chiar se lasă pe spate în fotoliul de la muncă, nu uită să caşte de mama focului de cîte ori apucă, bineînţeles, uitînd să pună mîna la gură, după care lasă capul pe spate şi adoarme cu gura deschisă, horcăind.

Începuturile

S-a născut pe la capătul unei uliţe dintr-un cătun uitat de lume şi a ajuns, pe la vreo 10 ani, la oraş. Lui îi era bine în sat, numai că, ai dracu’ comunişti, i-au luat părinţii la muncă, la oraş, i-au pus să bage normă în fabrică. A crescut bătînd mingea-n faţa blocului, lipsit de orice ocupaţie serioasă, a trecut pe la şcoala profesională şi a învăţat o meserie, după care l-au aruncat, la fel ca pe părinţii lui, în fabrică. Se gîndeşte că liceul n-ar fi chiar rău, că doar nu degeaba dă mai bine să ai diplomă de bacalauriat, aşa că îl termină la seral.

Ajuns pe la vreo 38 de ani, comunismul s-a dus naibii. 36 de salarii compensatorii pentru ieşirea în şomaj nu sună chiar aşa de rău. Aşa că mocofanul nostru devine şomer, bagă jumate din bani la CEC, iar cu ceilalţi se gîndeşte să facă ceva. Nu prea ştie ce, aşa că pleacă în Turcia. E 1994 şi, după un an jumate de muncit într-o fabrică de cauciuc din Istanbul, mocofanul vine acasă cu două buzunare ticsite de dolari, două genţi de haine şi un pumn de aur de proastă calitate, luat la subpreţ din bazar.

Dezvoltarea carierei în management

Mocofanul închiriază patru metri pătraţi de teren în talciocul din oraş, primeşte în grijă -din pură întîmplare – o tarabă din tablă care îi oferă o privelişte de nedescris la mitingul cu Petre Roman de peste două luni şi se pune pe vîndut ţoalele aduse de la turci. Dă vestea-n vecini că are aur de vînzare, pe care-l vinde pe sub mînă şi îşi scoate de trei ori banii pe care i-a băgat.

Lunar, face drumuri în Turcia după marfă. Chioşcul începe să se mişte, aşa că închiriază 30 de metri pătraţi din fostul magazin Romarta din buricul tîrgului, unde mai bagă la vînzare şi covoare aduse de la Istanbul. Se simte inspirat, mai ales după discursul lui Petre Roman din talcioc, singurul loc unde ar fi încăput fără să-şi tragă ghionturi vreo patru-cinci mii de români.

Debutul în politică

Se înscrie în partid. Cotizează lunar, vociferează, îi înjură pe cei de la putere, se ia la harţă cu colegii în camera de-alături, locaţie pentru cîrciuma de lîngă sediul partidului, îşi bagă cît de adînc poate. Colegul Ionescu, om cu şapte ani mai mic, absolvent de facultate, e un visător, prostu’ naibii! Nu-l învaţă nimic în şcoala aia, la ce dracu’ o mai fi făcut-o, numa’ naiba ştie. Viaţa, bă, viaţa nu se învaţă la facultate! Viaţa se învaţă aici, dînd cu pumnul, pişă-te pe ele de studii, fraiere! Vezi? Vezi? Ce bani ai făcut tu în facultate? Ia uită cît căcălău de bani am eu!, zice mocofanul, scoţînd din buzunarul pumnul de bancnote albastre, cu chipul lui Tudor Vladimirescu pe ele.

Acum, că are bani, îşi permite şi el să bage mai mult la partid. O şpagă colo, una dincolo, cu gura mare, colegii îl votează doar ca să scape de înjurăturile lui. Acum e secretar general al filialei judeţene. Tiii, ce tare e, îşi spune-n barbă, în trei ani a devenit mare, frate, mare!

E 1998, a dat nişte şpăgi pe la primărie, şi-a făcut prieteni în rîndul consilierilor locali – că deh!, aşa-i în provincie, unde toţi se cunosc – şi a cumpărat tot spaţiul care, odată, adăpostea Romarta. Îl închiriază la suprapreţ şi negociază printre înjurături de mamă la adresa porcilor din conducerea ţării, ţapul naibii, că n-a făcut nimic şi atîta speranţă ne-am pus în el! Cheia e la tine!, fir-ar ea de cheie, că n-a descuiat lada în care e ascuns cornul abundenţei, mama lor de împuţiţi! Uite în ce sărăcie trăim! Uite ce impozite dau, cum să nu-ţi cer atîta pe chirie, bă?

Ascensiunea carierei politice

1999 e un an frumos. De gura lumii, un consilier judeţean şi-a dat demisia. Prostu’ naibii, n-a ştiut să fure mai cu cap! Aşa că mocofanul, conform algoritmului negociat la nivel de judeţ, devine consilier. Doar nu degeaba a pompat atîţia bani în partid! Şi dacă tot are funcţie, de ce să nu profite de ea? Ia să mai cumpere vreo două spaţii, că tot e mai uşor acuma. Şi, la anul, după ce mai pompează nişte bani în partid, ia să fie ales pe listele de vot pentru Senat!

Lumea s-a săturat de demagogi. Să anunţăm asta! Votaţi-l pe mocofan, vă va scăpa de sărăcie! Sloganul electoral merge pe principiul “experienţa mea, în slujba dumneavoastră”. Adică, îmbrăcat în costum nou – după ce tot anul, la Consiliul Judeţean, l-a purtat pe cel de mire, că altul n-a mai avut -, se laudă cu cît de mare afacerist a ajuns el în vremi de oprelişte, sărăcie şi hoţie a guvernanţilor. Aşa că-şi pune în slujba cetăţeanului toate cunoştinţele: judeţul nostru va înflori ca o floare! Roz îl facem!

Prezentul şi viitorul

Mocofanul e ştiut drept bişniţar ordinar, da’ na!, se gîndeşte omul, dacă el a făcut bani, poate aduce ş-aici nişte fonduri, mai face-un loc de muncă. Cine ştie? Aşa că-l votează, iar mocofanul ajunge senator.

În 2008, lungit în fotoliul din Plenul Parlamentului, mocofanul e bătut pe umăr de colegul de-alături: “Auzi, bă, du-te şi suflă-ţi mucii, că sforăi! Lasă-mă şi pe mine să dorm, ce mama dracu’!”. Are vreo 55 de ani şi a muncit o viaţă-ntreagă. Acum are parte de binemeritata odihnă. Deh, concediu de opt ani. N-a luat măcar o dată cuvîntul în Parlament, în schimb a muncit la biroul din judeţ. Unde a trebuit să asculte toate miorlăielile fraierilor pe care nu i-a dus capul să fure la timp.

Acum e timpul să fie calm, să se odihnească. Îl mai stresează fi-su, că iar a boţit BMW-ul şi tre’ să scoată bani din buzunar, da’ nu se plînge. Nici cu fi-sa, care-i cere bani de dus în mall-uri. Îl mai doare capul cînd se gîndeşte că nu l-a plăcut pe fiul senatorului din judeţul vecin, că i s-a părut prea bădăran, da-i trece. În fond, prea îşi bate capul. Ia să mai doarmă un pic, dă-l naibii pe fraierul de-alături, să schimbe fotoliul dacă nu-i convine sforăitul!

Tags: pamflete, politica, romania, Subiectiv