Auzi, iubi, tu cum crezi că e acum? Mai bine sau mai rău ca pe vremea noastră? Uite, stau şi încerc să îmi dau seama cîţi dintre noi am avut o copilărie fericită şi cîţi din puştii de azi trăiesc măcar un sfert din cît am trăit noi… Ştii foarte bine că nu fac parte dintre aceia de “pe vremea lor”, dar mă gîndeam…

Uite, spre exemplu, eu pînă la 22 de ani n-am pupat calculator. L-am descoperit pe la vreo 10, am devenit pasionat pe la vreo 13-14, apoi, pe la vreo 15, am descoperit internetul, dar n-am fost niciodată obsedat. La 22 mi-am luat direct laptop. Mă gîndisem că e mai util, mai ales dacă vreau să îmi scot investiţia. Ai mei nu şi-au permis să-mi cumpere. Dar mă gîndeam la ăstia micii, de acum…

Iubi, tu cum îţi petreceai timpul liber, vacanţele? Eu nu pot să uit miuţele pe care le-ncingeam pe maidanul de peste drum. Ieşeam din bloc, treceam strada şi băteam mingea toată ziua pe locul pe care, odată, obişnuia să fie o stradă şi cîteva case demolate pe vremea lui Ceauşescu şi după. N-am cum să uit nici tenisul cu piciorul jucat pe asfalt, unde mi-am luat un mare şut în piciorul drept, de mi s-a deformat talpa, nu pot să uit nici cum stăteam la pomană pe bordură, am alunecat, mi-am sucit piciorul şi mi-am deformat şi talpa stîngă, la fel cum nu pot să uit nici “bătăile” cu scaieţi de pînă prin clasa a şaptea.

Iubi, mă-ncearcă rău o întrebare: oare puştii din ziua de azi mai joacă prinselea sau joacă doar Counter Strike? Oare copiii din ziua de azi se mai joacă de-a v-aţi ascunselea sau joacă tot Counter Strike? Oare copiii de azi au auzit de Frunza sau de Nouă Pietre? Şi cîţi dintre puştii din 2007 mai fac farse vecinilor? Uite ce cred eu: că prinselea mai joacă doar pe holurile şcolilor, cînd se supără unii pe alţii şi vor să se ia la bătaie că au pierdut la Counter Strike, că de-a v-aţi ascunselea mai joacă doar cu părinţii, cînd se ascund de bătaie, că Frunza se numeşte, acum, cs_dust2, că Nouă Pietre se cheamă Capture the Flag, iar farsele se fac nu sunînd la uşi şi luînd-o la fugă pe scări, nu aruncînd cu pungi pline cu apă de la balcon, ci trimiţînd mailuri în numele diriginţilor părinţilor duşmanilor.

Iubi, tu ce făceai în vacanţe? Că eu, vara, eram trimis la ţară cîte două luni. Băteam toate dealurile din sat şi încă vreo cîteva din satele vecine, mă urcam prin toţi cireşii, vişinii, prunii şi merii, chit că erau verzi, beam cîte doi litri de lapte pe zi, băgam în mine tot ce gătea bunică-mea, eram ahtiat după borşul ei cu perişoare pe care mama n-a putut să-l facă niciodată la fel… Ziua eram la gîrlă sau pe dealuri, de vreo două ori era să mă înec iar de vreo alte două să-mi rup gîtul încercînd să fac “alpinism” într-o lutărie, iar noaptea ne strîngeam cîte trei patru şi făceam focul în vîrful dealului, prăjeam pe jar porumb în lapte, iar după doişpe, cînd se stingeau luminile în mai toate gospodăriile, mergeam pînă în fundul satului şi în satul următor şi nu ratam nici o ocazie de a muta căpriorii sau bolovanii lăsaţi la poartă în mijlocul drumului. Uneori, luam găleţile de la fîntînile cu roată, le umpleam cu pietroaie şi le aruncam peste garduri sau peste drum. Să vezi a doua zi distracţie…

Mă-ntreb cum îşi petrec verile puştii de azi. Probabil înjurîndu-şi părinţii că-i duc la mare sau la munte cu forţa, probabil bîntuind prin sălile de calculatoare în căutarea altor clanuri de Counter Strike, probabil pierzîndu-şi serile în faţa calculatorului împuşcîndu-se virtual, probabil încercînd să agaţe puştoaice pe mIRC sau pe Yahoo! Messenger. Probabil că singurele întreceri au rămas doar cele care ţin de cît de repede apeşi tastele pentru cumpărat de arme şi muniţii sau cît de multe acronime de mIRC ştii.

Iubi, mă trece un gînd tulbure… Oare cît de frustraţi trebuie că sînt copiii din ziua de azi? Uite, azi m-a sunat o prietenă să mă-ntrebe de ce nu îi merge un joc proaspăt apărut, pe care l-a instalat pe calculator pentru copil. Pentru că e depăşit acceleratorul grafic, îi zic. După care mă întreb ce probleme trebuie să îşi facă un puşti din ziua de azi: La mine nu merge jocul ăsta, buhuhu, la prietenii mei merge! Şi mă gîndesc la ce stres trebuie să sufere copilul ăla pentru că, poate, ai lui nu-şi permit să-i facă un upgrade. Noi n-aveam grijile astea, iubi… Noi nu ne băteam capul cu din astea. Noi ne plîngeam că avem mingi de gumă şi nu de 35 sau de Artex, voi vă plîngeaţi că a apărut o păpuşă nouă pe care n-o aveţi la colecţie sau mai ştiu eu ce altceva. Dar astea treceau repede, că jucăriile, pe vremea noastră, parcă se mai împărţeau, se mai împrumutau. Ş-apoi, întotdeauna se găsea altceva de făcut. Dar acum? Ce te faci cînd toată clasa vorbeşte două săptămîni despre jocul cutare, iar ţie nu îţi merge? Ce te faci că nu îţi merge netul pentru că părinţii tăi nu l-au plătit pentru că erau în urmă cu ratele la bănci? Ce te faci că toată clasa are iPod, iar ţie ţi-e ruşine să vii la şcoală cu mp3-ul cu CD pentru că e prea mare?

Iubi, e trist… O să avem nişte copii foarte trişti, foarte depresivi, frustraţi şi foarte nemulţumiţi. Acum e doar un gînd, dar pun pariu c-o să revină cînd vom avea şi noi copii. Ş-atunci cu greu, probabil, o să mă abţin să nu le spun fix ce-am urît mai mult să mi se spună: “Poi, pe vremea mea…”. E grav, iubi. Mă gîndesc că unii or să ajungă să dea banii cu care ar putea să-i cumpere plodului calculator la psiholog. Iubi, e nasol rău, eu aşa zic…

Uite, mă gîndesc că eu am avut o copilărie fericită, chiar dacă am avut momente în care am tînjit după ce aveau alţii. Tu îţi dai seama că ei n-or să aibă niciodată ce-am avut noi? Că pentru ei n-o să existe prietenii de la şcoală, amicii din bloc şi tovărăşiile legate la ţară? Că or să ne blesteme că nu vrem să-i lăsăm singuri cu calculatorul? Şi ştii ce reuşeşte, pe de o parte să mă amuze, pe de alta să mă întristeze? Că atunci cînd or fi adolescenţi or să iasă la agăţat în Second Life, iar cînd or fi să se întîlnească între ei, n-or să ştie ce să spună. Da, ştiu, exagerez, dar uneori nu cred că-s departe de adevăr.

Iubi, mi se pare numai mie sau, parcă, pe vremea noastră era un altfel un pic mai spre bine? Oare asta o să se aleagă de noi toţi? De copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri? Să fie tehnologia asta aşa de nesimţită încît să ne mănînce sufletele? Iubi, pe vremea noastră…, aşa o să zică, probabil, şi vreun strănepot de-al meu, cînd i-o fi venind şi lui vremea să se întrebe.

Tu ce zici, iubi, mă apropii de adevăr?

Tags: personal, Subiectiv