“Sînt căsătorit de 30 de ani, am şi două fete“, îmi zice, acum vreo lună şi ceva, un taximetrist. Nu ştiu cum a venit vorba. De fapt, nu ştiu cum se face, dar uneori dau peste tot felul de taximetrişti care simt nevoia să vorbească. Omul ăsta, în schimb, pare că suferă de Tourette, înjură foarte des, îşi bagă, trimite la origini şi o face fără nici o jenă. Izbucneşte. E ca un vulcan, îşi revarsă înjurăturile fără să-şi dea seama.
“Femeile sînt curve, bă, să ştii de la mine! Sînt cu nevastă-mea de 30 de ani, curva naibii, şi mai am două curve, una e la facultate, iar curva aia mare e profesoară universitară, curvele dracu’!“. Mă întristează omul ăsta. Nu e un fitecine, ba dimpotrivă. A lucrat în marina militară, a văzut o lume întreagă, e cultivat, cunoaşte istorie şi geografie, nu ca alţi taximetrişti care în afară de geografia străzilor Bucureştiului nu mai cunosc şi altceva.
“Trăim într-o ţară de căcat, domnule, asta facem! O ţară de căcat plină de curve şi de imbecili, îţi zic eu, că-s mai bătrîn şi ştiu! Am văzut toată lumea, nicăieri nu e căcatul aşa de mare ca la noi!“. Îmi povesteşte despre geopolitică şi despre deciziile iresponsabile luate de guvernele care s-au perindat pe la conducerea ţării. Îmi explică sinergia faptelor fiecărui român cu putere de decizie, îmi expune întreaga teorie a unui sistem utopic democrato-comunist care se contrazice nu doar prin însăşi struţocămilia sa, cît mai ales prin modul în care reuşeşte să împartă puterea de decizie într-un sistem politic de-a dreptul haotic.
Îmi explică cu lux de amănunte cum ar vedea el o societate perfectă, se pişă constant pe globalizare, dar îi ia partea atunci cînd vorbeşte despre anumite industrii desăvîrşite prin puterea lor în faţa oamenilor pe baza dependenţei pe care o provoacă, dar în acelaşi timp înjură tîmpiţii, cretinii care nu înţeleg scopul suprem al unei societăţi bazate pe principii numai de el înţelese, pe care mi le supune analizării în termeni pe care îi înţeleg doar pe jumătate, într-un limbaj lemnos-iliescian.
***
“Ai aflat, nu?“, mă întreabă fosta vecină de la patru, o femeie de vreo 60 de ani de o bunătate şi de un optimism ieşite din comun. O îmbrăţişez, nu fac asta decît foarte rar. Mi-e foarte dragă femeia, e ca o bunicuţă blîndă care dă numai sfaturi de bine şi pe care ţi-e drag să le urmezi.
“Am aflat, îmi pare foarte rău“, îi răspund. Mi se umezesc ochii, tocmai am aflat, soţul ei a murit acum două săptămîni. De cînd m-am mutat din blocul ăla, nu mai sînt la curent. Recunosc, nici nu m-au interesat vreodată detaliile, mi-am văzut strict de treaba mea. Dar mi-a părut rău să aud că a rămas văduvă, iar “Condoleanţe” sună prea rece, prea urît, prea… cavernos.
“Era bolnav, nu făcea nimic, doar stătea acolo, pe pat, dar mi-era drag, îmi plăcea să am grijă de el“, îmi spune parcă confesîndu-se. Au trecut două săptămîni şi încă nu-i vine să creadă că a rămas singură. Mai vine cîte cineva, din cînd în cînd, pe la ea, dar parcă nu-i la fel. Nu mai are cu cine să schimbe o vorbă măcar. Acum plînge. Şi mă înduioşează şi pe mine, îmi pare mie rău pentru nenorocirea care s-a întîmplat.
“A fost un norocos, doamnă dragă. A murit fericit, credeţi-mă“, îi spun. “Crezi?“, mă întreabă. “Păi v-a avut pe dumneavoastră, e suficient“. Şi nu i-aş fi spus asta dacă n-aş fi crezut. Nu are o viaţă ieşită din comun, e pensionară, soţul era pensionat pe caz de boală, suferea de ciroză, nu mai putea să muncească, abia mai putea să meargă, la unul dintre ultimele controale medicale nu i se previzionau mai mult de şase luni de viaţă rămase, iar acelea pline de suferinţă, de dureri. În ciuda medicilor, n-a avut parte de dureri şi a mai trăit încă aproape un an şi jumătate.
***
“Curva de nevastă-mea!“, asta e tot ce aud de la taximetrist. Îmi dau seama că omul, în ciuda inteligenţei care pare să-l caracterizeze, nu mai e tocmai întreg. Undeva, pe drum, s-a pierdut. Creierul său a suferit nişte transformări cumplite, pare-mi-se. Toate teoriile sale conspiraţioniste şi, în acelaşi timp, conspirative, nu pot să-mi scoată din minte “alintătura” pe care i-o administrează sec nevesti-sii.
Mă întreb cum o fi să îţi împarţi jumătate de viaţă cu o femeie şi să ajungi să o consideri o curvă. Ba mai mult, toate femeile să ajungă curve, indiferent că sînt cele de la colţul străzii, pe care le mai transportă ocazional, ori chiar fiicele tale. Este pe cît de absurd, pe atît de dement.
Se enervează cumplit povestind despre “ţara asta de căcat în care trăim şi în care ne mănîncă viermii“, taie benzile de circulaţie cu 70 la oră pe limită de 40, nu semnalizează, intră pe contrasens, dacă n-ar fi perioada Crăciunului şi traficul lejer, mi-ar fi frică pentru viaţa mea. Ajung de vreo două ori să mă agăţ bine cu mîna dreaptă de mînerul de deasupra geamului, iar cu stînga să mă proptesc în scaunul din faţă. Trece ca o maşină de raliu prin vreo două intersecţii, mai-mai să ia în plin nişte şoferi vinovaţi doar de faptul că respectă regulile de circulaţie.
Îmi dau seama că, undeva, omul s-a pierdut irecuperabil. Nu ştiu ce caută pe străzi. Trăieşte într-o lume a lui, autoproclamat geniu şi savant suprem, un dumnezeu de duzină care ştie mai bine decît oricine care e soarta omenirii şi nu oricum, ci ştie ce ar trebui să facă fiecare om în parte, poate ghici viitorul şi îţi poate spune clar că nimic nu e aşa cum crezi, ci doar cum ştie el.
***
“Îi plăceau foarte mult ăştia de la SMURD. L-am dus de mai multe ori cu ambulanţa la spital şi niciunii nu i-au plăcut mai mult. Oamenii de la SMURD erau altfel, mai calmi, parcă îşi făceau meseria cu drag, nu ca ceilalţi“, îmi spune femeia. “Cu vreo lună în urmă, cînd a căzut din picioare şi l-am dus la spital, a venit SMURD şi era aşa de fericit… I-au pus masca de oxigen ca să-şi revină şi, cînd a deschis ochii, parcă a izbucnit de fericire, i-a recunoscut imediat“, continuă să-mi povestească. “Şi ca să vezi chestie, acum, ultima oară cînd a venit ambulanţa, cînd s-a dus, parcă i s-a făcut voia, că au venit tot cei de la SMURD“, îmi spune oarecum zîmbind.
E o amintire nu tocmai plăcută, dar în acelaşi timp e o amintire care îi stîrneşte un zîmbet, e fericită că el a fost fericit, că i s-a împlinit voia, una dintre ele. “El nu purta gulerul de la haină lăsat, iar înainte de înmormîntare, băiatul care s-a ocupat de el parcă a ştiut, că i-a ridicat gulerul“. Coincidenţă sau nu, i s-a mai făcut voia o dată. Şi chiar şi a treia oară: “Avea o şapcă din aia cu urechi. Şi, să vezi, parcă ar fi ştiut, parcă i-a spus el, că băiatul i-a tras marginile alea peste urechi“.
Îmi povesteşte despre înmormîntare, despre tristeţea de pe faţa soţului ei decedat, despre cum s-a luminat la faţă după ce a venit preotul şi s-a rugat pentru el, îmi povesteşte despre lacrima pe care a simţit-o pe obrazul lui atunci cînd l-a sărutat de rămas-bun în seara dinaintea înmormîntării, “aşa, ca o bobiţă mică şi rece, de cristal“. Plînge iar.
***
“Curvele dracului!“, îşi continuă taximetristul meu epopeea. O înjură pe fiica cea mare că numai la muncă se gîndeşte, că are 40 de ani şi că încă n-a fost în stare să-şi găsească un bărbat, o înjură pe cea mică pentru că pleacă de-acasă ziua şi se întoarce noaptea (iar eu înţeleg şi de ce, doar are motive), îi înjură pe “căcaţii ăştia de români” pe care e nevoit să-i care prin oraş, că altfel n-are din ce să trăiască, pensia-i proastă, că doar a lucrat la stat, “fir-ar ai dracu’ de imbecili, că nu mai circulă cu taxiul“, înjură ca un birjar.
Mi-e milă de el. Mi-e milă de patetismul de care dă dovadă, mi-e milă de o minte bună, dar atît de decăzută. Şi nu e o milă completată de vreo urmă de compasiune, ci mai degrabă de o milă completată de un sentiment de scîrbă. E rău. E jos. Nu mai are la ce să se aştepte, e pesimist pînă-n măduva oaselor, le ştie pe toate şi e deja prea închistat în crezurile lui pentru a mai putea îndrăzni să încerci să schimbi ceva, să încerci să-i arunci ochelarii de cal.
“Le-am adus din toată lumea de toate, le-am umplut de aur, curvele dracu’! Au dus-o ca-n sînul lui Avram“, îmi urlă, de-a dreptul, de parcă eu aş fi vinovat. Şi nu îl înţeleg, e prea nervos, e prea pornit pe ele, dar nu spune şi de ce. Aşa, pur şi simplu, pentru el, femeile sînt curve.
E mai mult decît trist, e deja grav…
***
“E greu fără el“, îmi spune scăpînd un nou şiroi de lacrimi. O înţeleg, ştiu cum m-aş simţi eu. “Era acolo, mai aveam cu cine să schimb o vorbă. Acum am rămas singură. Ştii, sînt în bucătărie şi mai fac cîte ceva, îmi găsesc o ocupaţie, şi uneori mi se pare că mă strigă de acolo, de pe pat…“. Nu poate fi altfel, eu nu pot să concep să fie altfel. Pe cît de normală mi se pare reacţia, tot pe atît de dureroasă o percep.
“Cînd eram obosită, îmi aşezam capul pe pieptul lui, el era întotdeauna cald. Ştii, mie îmi îngheaţă picioarele şi uneori mă mai cuibăream lîngă el şi mă încălzeam imediat. Acum nu mai e…“, îmi povesteşte cu ochii în lacrimi. Dar e optimistă. Atît de optimistă, încît mi se pare incredibil că poate exista o persoană ca ea: “Da’ uite, acum, cînd îmi îngheaţă picioarele, mă aşez în pat, unde stătea el, şi dacă ţin picioarele acolo unde stătea el, parcă e locul cald, parcă-mi trece imediat“.
***
Trăim într-o lume a contrastelor. Trăim într-o lume în care ne grăbim nimeni nu ştie unde, în care sîntem tot timpul ocupaţi şi preocupaţi, o lume în care 90 la sută din populaţie trăieşte pentru a cheltui, se dă peste cap pentru bani, n-are încredere în nimeni şi în nimic, merg uitîndu-se doar înainte, cu ochelari de cal între urechi, trăim într-o lume care ne oboseşte, o lume în care nu ştii pentru ce anume faci aia sau cealaltă.
Sîntem înconjuraţi de oameni interesaţi de averi, de pomeni, de zgomot, de bîrfe, de nervi, de oboseală, sîntem înconjuraţi de nevoi. Vrem mai mult, tot mai mult, cît mai mult, iar uneori uităm esenţialul. Poate că, în cele mai multe cazuri, de cele mai multe ori.
Şi uităm că cea mai mare avere pe care o avem şi pe care o vom avea vreodată este inima. Asta e cea mai mare avere, nimic altceva.
Mihai Dragan @ 1.2.2009, 2:50 pm
Foarte frumos postul. Scris din inima :).
Cristi @ 1.2.2009, 3:00 pm
Cu tot respectul, Alex, insa in fraza: “Trăim într-o lume în care ne grăbim nimeni nu ştie unde, în care sîntem tot timpul ocupaţi şi preocupaţi, o lume în care 90 la sută din populaţie trăieşte pentru a cheltui, se dă peste cap pentru bani, n-are încredere în nimeni şi în nimic, merg uitîndu-se doar înainte, cu ochelari de cal între urechi, trăim într-o lume care ne oboseşte, o lume în care nu ştii pentru ce anume faci aia sau cealaltă” – trebuia sa schimbi un cuvint, la inceput, in loc de “lume” sa pui “Romanie”.
Asa credeam si eu pina sa plec din tara, insa uite ca in Irlanda, cu toate ca tara e intr-o recesiune economica incredibila chiar si ptr cei care au apucat saracia crunta irlandeza de pina in 1990, lumea nu e asa.
“Stiti care e diferenta dintre Islanda si Irlanda, in termeni economici?”, – e un banc acum la moda in Europa. “O singura litera”.
Cu toate astea, aici lumea nu se grabeste in permanenta,
Nu e o societate perfecta, din contra, are niste imprefectiuni de-a dreptul scirboase si grave, insa la nivel de “cum sint oamenii”, e cu totul altceva, deci, crede-ma ca se poate sa fii si altfel, nu doar “pe viteza”.
Razvan Girmacea @ 1.2.2009, 3:51 pm
Dupa ce am citit primul paragraf cu “curve”, am citit apoi toata povestea batranei, fara sa mai citesc despre taximetrist. Fiecare isi alege sa vada lumea cum vrea, buna sau rea, dar cel mai probabil alegi cat de des vezi partile rele sau bune. Nu traim intr-o Romanie perfecta.
Jean Valjean @ 1.2.2009, 4:59 pm
Exceptionala antiteza, frumos scris ! Nu te-ai gandit sa scrii o carte ?
Alex Mihăileanu @ 1.2.2009, 5:05 pm
mersi. concluzia e scrisa prost :))
cit despre carte… ba da, de mai multe ori, dar intotdeauna ma pierd in detalii, iar rezultatele nu sint cele sperate. am incercat sa scriu de vreo doua ori si am ajuns la concluzia ca mai bine ma limitez la blog. daca m-ar bate gindul sa public o carte, la un moment dat, atunci va fi mai degraba o antologie de texte. nu ma risc la un text lung care poate deveni fie plictisitor, fie fara nici o logica, fie pur si simplu prost.
dc @ 1.2.2009, 6:49 pm
bine scris.practic, o bucata de roman. :)
fcb @ 1.2.2009, 9:50 pm
grozav. ai scris mult la el. dar merita citit de multa lume.
Oscar @ 1.2.2009, 10:01 pm
Interesanta antiteza. E trist insa ca am ajuns sa traim astfel de vremuri. Am uitat de iubire, iertare, compasiune. Insa in lume totul se afla in echilibru. Binele si raul. Ura si iubirea. Exemplele pot continua. Depinde de noi in care parte ne indreptam.
Corneliu @ 1.2.2009, 11:01 pm
L-ai redat prea fidel pe taximetrist, insa dincolo de limbajul prea strident colorat, ai reusit sa mi-l zugravesti in fata ochilor ca un artist ce esti. Nu am inteles de la inceput de ce ai schimbat subiectul, dar cand am prins ideea era prea tarziu pentru a mai putea renunta la taximetrist – m-ai captata. E un stil nou, merita dezvoltat. Ai sange in tine, nu apa. Bravos!
aurel @ 2.2.2009, 12:03 am
stilul nu este nou. dar este utilizat excelent. sincere felicitari.
Luiza @ 2.2.2009, 1:01 am
Am trecut repede peste partea cu taximetristul, imi suna foarte cunoscut si patetic. Dar povestea cu batranica ma face sa ii multumesc Lui Dumnezeu ca mai exista oameni ca ea, desi in zilele noastre par ireali…foarte bine scris, nu ma asteptam la ceva atat de emotionant totusi!
cristi @ 2.2.2009, 9:05 am
Felicitari, articolul dumneavoastra mi-a adus un zambet amar… dar totusi un zambet.
sanda @ 2.2.2009, 9:11 am
multumesc….mult
ca ceea ce ai scris nu ai scris de dragul literaturii ci de dragul sufletului
Links - 01.02.2009 -- fulgerica’s blog @ 2.2.2009, 10:39 am
[...] Post: Cea mai mare avere – link [...]
silvia @ 2.2.2009, 10:55 am
minunat post. iti multumesc pentru el. m-am conectat putin la realitate azi, asa cum e ea, cu 1000 de fete.
cu acel taximetrist cred ca am mers si eu o data. daca era alt taximestrist cu aceeasi viziune, e si mai trist.
raluca @ 2.2.2009, 11:41 am
M-a intrebat un fost coleg de scoala, regasit recent dupa vreo 5-6 ani in care nu am mai stiut nimic unul de altul, pentru ce sunt inca la birou la ora 20.30. Pentru ca mai am un pic de treaba, i-am raspuns. Si a mers mai departe: auzi, dar tu pentru ce muncesti atata? hmmm… pentru ca-mi place. Da, zice el, dar mai exista viata si dupa birou, stii… Da, zic eu… Si argumentele mele s-au oprit aici… Long story short: alergam ca bezmeticii si uitam sa traim. Si ni se pare atat de ciudat cand ne gaseste cineva si ne descopera si ne iubeste, ca parca nu ne vine sa credem…
anca @ 2.2.2009, 11:50 am
Foarte bine scris! Relatare fara cuvinte-parazit, fara patetisme sau limbaj licentios fortate. Dupa parerea mea, impecabil!
FELICITARI!!
N-am mai citit de mult ceva “da capo al fine”! De obicei, alerg, si-mi arunc o privire doar pe diagonala.
Felicitari inca o data!
Anca
sabin @ 2.2.2009, 12:04 pm
foarte foarte fain, multumesc mult pentru text si intercalare…la fel ca viata asta care ne aduce pe unii in vietile celorlalti pentru ca asa e normal. si batranica si taximetristul sunt de-ai nostri, cu nimic mai ‘buni’ sau ‘rai’. sume ale actiunilor proprii si ale actiunilor noastre, ale tuturor – si aici includ si pe cei din care ne tragem. sigur, ii putem judeca, eticheta, aseza in orice categorii ne vine la indemana sau ne face sa ne simtim confortabili. cele doua poveste impletite mai sus reflecta pentru mine o gama larga de trairi de la frici la dragoste si speranta…pe care le cunoastem cu totii. meritul lui Alex e ca a surprins momentele astea, pentru care ii sunt recunoscator. va scriu din Africa unde textul lui Alex are pentru mine si alte rezonante…ganduri bune tuturor!
dragosh @ 2.2.2009, 1:27 pm
de obicei in bloguri caut posturi scurte pe care sa le citesc repede. acum vroiam sa nu se mai termine.
Geea @ 2.2.2009, 1:35 pm
SI derulam in fata si descoperim o batranica care are grija de sotul ei pe moarte (taximetristrul).
EDIT: Nu derulam nicaieri, sint personaje distincte, intimplari distincte (din aceeasi zi). si, te rog, fara apelative. mersi.
apo @ 2.2.2009, 2:11 pm
As vrea si eu sa gasesc asa un suflet pereche. Din pacate am divortat de curand si cred ca m-am transformat fara sa vreau in taximetrist. Noroc cu copilul ca altfel o luam razna. Am lacrimat un pic, parca nu se mai termina suferinta pentru noi, au stins astia luminita de la capatul tunelului, cel putin pentru mine, poate din cauza crizei…
cc @ 2.2.2009, 3:31 pm
Citindu-te,pt o clipa,m-am oprit din tumultul vietii cotidiene atat de lipsita de culoare uneori.
marcela @ 2.2.2009, 3:48 pm
Frumos dar trist. Nu cred ca as mai putea insa citi inca o carte care sa cuprinda atata tristete la un loc, dupa ce am citit “Dans de Bragadiru” a lui R. Turcescu. Aceasta realitate e mai usor de trait uneori decat de citit…
a&m @ 2.2.2009, 4:12 pm
ce frumos, Alexandru…si tema, si forma in care you made your point, dar mai ales (sau cel putin pentru mine asta e foarte semnificativ) faptul ca ai VRUT sa scrii asta, mi se pare foarte frumos…
e foarte convingatoare, desi discreta, implicarea ta sufleteasca; adica nu se vede nici urma de exercitiu de creative writing, sau ceva de genul (adica nimic excesiv in mijloacele folosite pentru a obtine un anumit efect)
mai vrem !
Ariel @ 2.2.2009, 4:13 pm
Dimineaţă. Frig. În capitala birocraţiei europene a început să fulguie cu “încălzire globală”. Trec cu o grabă suspectă pe lângă acordeonistul care cântă, degerat, “Frumoasă vecina noastră/Scoate capul pe fereastră/Să văd chip frumos/Drag şi luminos”… Nu vreau să mă audă vorbind româneşte. Sufăr şi eu de stereotipuri şi de teama teoriilor conspiraţioniste cu delincvenţi balcanici şi fără political correctness. Mă bucur că am găsit la piaţă gutui – nu credeam că există pe-aici. Am să le explic băştinaşilor, să ştie că pentru noi ele sunt un adevărat cult sau o copilărie dragă şi uşor romanţată. E greu, e foarte greu să te situezi undeva atunci când reperele se amestecă şi contururile se tulbură puţin astigmat; unde? Între expaţii care fac apologia traiului ocţidental, îşi trimit pruncii la instituţiuni în limbi foarte străine şi suferă de nostalgia sărmăluţelor? Hm, diseară am să rumeg ideea şi colţul de gutuie coaptă şi am să mă decid, e clar. Că doar facem şi noi parte, nu-i aşa, din România dodoloaţă…
DANA @ 2.2.2009, 4:44 pm
Draga Alex,iti multumesc ptr ce ai scris.am crezut ca mi-am pierdut simtul realitatii, ca am luat-o razna, ca sunt nebuna si nu ma fac bine.dupa ce am citit cele scrise de tine ma declar sanatoasa.iti multumesc din nou.
Geea @ 2.2.2009, 10:31 pm
Stiu ca sunt personaje distincte. Am vrut sa zic ca … peste 30 de ani nevasta taximetristului…curva asa cum o facea el…poate fi in locul femeii. Spunand lucruri marete despre sotul ei…fara ca ea sa stie ca sotul ei a facut-o curva la toti clientii. Poti sa nu postezi comentu asta.
apo @ 3.2.2009, 8:13 am
Pentru Geea
Chiar asa e viata, cum spui tu. Si ma mir ca alex nu a inteles din prima. Daca n-am uita si n-am ierta, n-am fi oameni..
bogdan @ 3.2.2009, 9:42 am
Prietene ai un mare dar: scrisul, felicitari!!!!!!!!!
Alex Mihăileanu @ 3.2.2009, 10:20 am
Apo: ba da, m-am prins, ideea insa e alta: nu mi-a placut foarte mult exprimarea, asta e singurul motiv pentru care am editat comentariile.
Duncan @ 3.2.2009, 12:13 pm
Man, unul dintre cele mai bune articole pe care le-am citit pe un blog…jos palaria, felicitari!
Julya @ 3.2.2009, 3:17 pm
Foarte frumos scris! Mi-au dat lacrimile… Ideea e ca in tumultul vietii noastre cotidiene uitam ca suntem oameni. A spune o vorba buna, a face un gest de alinare/iubire, a da dovada de faptul ca avem o inima este foarte greu pentru noi (sau pentru unii). Sau poate ca multi au uitat cum sa-si exprime sentimentele, emotivitatea sau pur si simplu umanitatea.
eu @ 5.2.2009, 3:58 am
daaaa
femeile sunt o mare plaga sociala………si barbatii sunt nevoiti sa traiasca cu ele in pat, la serviciu, in viata de zi cu zi…….
cosmin @ 5.2.2009, 3:51 pm
este cu siguranta cel mai bun text pe care l-am citit pe un blog, sincere felicitari pentru felul in care ai redat totul . inteleg ambele personaje din povestirea ta dar sunt foarte multe de spus pentru a putea intelege tu cum si in ce fel le inteleg. una peste alta …. o sa-ti citesc blogul in continuare ca imi place mult ce si cum scrii.
succes
Maia @ 8.2.2009, 12:59 pm
Felicitari pentru articol! N-am mai citit de mult ceva asa interesant si emotionant in acelasi timp.
Trei articole… « More Personal Semantic @ 16.2.2009, 10:30 am
[...] Cea mai mare avere. “Sînt căsătorit de 30 de ani, am şi două fete“, îmi zice, acum vreo lună şi ceva, un taximetrist. Nu ştiu cum a venit vorba. De fapt, nu ştiu cum se face, dar uneori dau peste tot felul de taximetrişti care simt nevoia să vorbească. Omul ăsta, în schimb, pare că suferă de Tourette, înjură foarte des, îşi bagă, trimite la origini şi o face fără nici o jenă. Izbucneşte. E ca un vulcan, îşi revarsă înjurăturile fără să-şi dea seama… continuare [...]