Pauză între două seminarii. Ne oprim la soare, la un colţ de Palais de Festivals să fumăm cîte o ţigară şi îl vedem apropiindu-se. E negru. African, vorbitor de franceză stricată şi de engleză de baltă. Le amestecă între ele, încercînd să ne spună o poveste.

“Dex amoureux!“. Asta e prima replică. Vede repede verighetele şi ne întreabă dacă avem copii. Eu înţeleg altceva “enfants” prin “ensemble”, adică “împreună”. Dau să-i răspund “da”, însă mi se traduce întrebarea. Nu, încă n-avem copii. Începe să rîdă în timp ce scormoneşte într-o borsetă. Scoate două jucării de lemn, un elefant cu trompa ridicată şi o broască ţestoasă lucioase, de un maro foarte închis, aproape negru, la fel ca pielea lui. Ni le pune în mîini şi începe să ne povestească. Ne întreabă dacă am fost vreodată în Africa şi, invariabil, îi răspundem că nu. “Ar trebui să mergeţi, e un continent foarte frumos“.

“Voi n-aveţi copii. Dar în Africa există peste 80.000 de copii care suferă. Sînt bolnavi, n-avem cu ce să-i tratăm, mor de foame, n-avem ce să le dăm de mîncare“, ne spune. Elefantul şi broasca ţestoasă sînt două elemente reprezentative ale vieţii de acolo, nişte modele de supravieţuire. Sînt nişte jucării pe care, dacă am fi avut copii, ar fi trebuit să le cumpărăm pentru ei, să ştie că sînt aduse de acolo şi că, nu în ultimul rînd, există şi alţii ca ei, dar care suferă.

Ne explică despre cît de greu este în ţara din care provine, despre copiii care n-au parte de jucării, nici măcar statuete din lemn dintre cele pe care ni le dă nouă.

Nu reuşesc să-mi dau seama dacă vrea să ne vîndă ceva sau dacă, pur şi simplu, face parte dintr-o organizaţie care doreşte să ajute populaţia africană. În fond, în Cannes sînt zeci de negri care vînd cîte ceva la fiecare colţ de stradă. Unii ochelari de soare, alţii ies cu umbrelele la cea mai mică ploicică, iar unii bat plaja în lung şi-n lat încercînd să vîndă prosoape.

Ne-a spus o poveste tristă în cuvinte frumoase. Ar fi fost bun cel puţin de povestitor. Cu toate astea, a ales să facă altceva. Într-un fel sau altul, cerşeşte. Pentru că, după ce ne-a pus statuetele de lemn în mînă, după ce a terminat toată povestea spusă cînd în engleză, cînd în franceză şi, pe ici-pe colo, condimentat cu o serie de cuvinte africane, ne-a întrebat cît îi dăm pentru cele două.

Atunci am priceput care era strategia. De fapt, sub pretextul poveştii copiilor africani, el încerca să ne vîndă cele două piese de lemn. Ne-a întrebat cît îi dăm şi am scos nişte mărunţiş din buzunar. Nu prea i-a convenit: “Nu, e prea puţin! Doar una singură pentru banii ăştia!“. Am aflat mai tîrziu că elefănţelul de lemn pe care l-am cumpărat de la el cu aproape doi euro costa în Barcelona, vara trecută, undeva pe la vreo cinci euro.

Şi totuşi, nu este vorba de bani. E vorba despre cum ştii să te marketezi. Ironia sorţii, negrul care ne-a vîndut statueta de lemn a venit la noi la scurt timp după ce ieşisem de la un seminar despre cum pot fi marketate proiectele caritabile. Cu exemplu pe urmările genocidului din 1994 din Rwanda.

Tags: africa, franta