M-au fascinat romanele lui Eliade. Felul său de a descrie Bucureştiul interbelic mi-a plăcut la nebunie. Nu mă mutasem în Bucureşti, nu văzusem niciodată Capitala, dar ştiam de cîţiva ani cum arată unele zone ale celui mai mare tîrg al ţării. În toamna lui 2004, însă, dezamăgirea s-a produs: am ajuns în Gara Basarab, am luat metroul pînă la Obor, iar la ieşire m-a izbit imaginea blocurilor gri descrise de B.U.G. Mafia.

N-aveam de unde să ştiu că, un an mai tîrziu, aveam să trăiesc în aglomeraţie, la viteză din ce în ce mai mare. La vremea aceea, mă aşteptam ca primul municipiu al României să fie altfel decît urbea în care mi-am petrecut primii 20 de ani din viaţă. Dar nu mă aşteptam ca toate blocurile să mi se pară la fel.

Am ajuns în centru, iar contrastul a fost cel puţin ciudat. Bulevardul Carol, plin de clădiri din perioada interbelică, nu semăna cîtuşi de puţin cu ce ştiam eu de la Eliade. Trotuare jegoase, gunoaie pe la colţurile străzilor, graffiti pe toţi pereţii, “Guvern creştin”, “Jos Ceauşescu!”. În toamna următoare, în schimb, descopeream Bulevardul Dacia, strada Viitorului de la Lizeanu şi pînă la Piaţa Galaţi, Vasile Lascăr, Griviţei şi alte zeci de străduţe pe care regăseşti arhitectura descrisă de scriitor.

Victoriei… un toast!

Bulevardul de referinţă al Capitalei, care se întinde de la Arcul de Triumf şi pînă la Dîmboviţa, nu mi-a semănat niciodată cu ceea ce Eliade descria. Nici măcar iarna. Plimbările la şosea pe înserat, de prin anii ’30, la lumina felinarelor, eventual pe ninsoare, pe lîngă cîrciumile de fiţe ale vremii, luminate în galben, calme şi liniştite, cu vagi urme de maşini, nu mi le mai pot nici măcar închipui. Plimbările din Bucureştiul lui Videanu, în 2007, se fac pe trotuare înghesuite, în timp ce încerci să eviţi bălţile şi gunoaiele aruncate la întîmplare, în timp ce suporţi claxonările înterminabile şi înjurăturile şoferilor.

“A înjura ca un birjar“, vorba specifică perioadei lui Caragiale, s-a transformat în “A înjura ca un taximetrist“. Curios lucru, pe puţini dintre taximetriştii cu care am mers i-am auzit înjurînd, însă nu acelaşi lucru l-aş putea spune despre nenumăraţii şoferi, grăbiţi de parcă i-ar fugări o doamnă în negru, cu o coasă în mînă.

Calea Griviţei, odinioară stradă cel puţin respectabilă, e ticsită de indivizi dubioşi, care mai de care mai coloraţi ba la vorbe, ba la port. Deşi străduţele adiacente Griviţei, între Gara de Nord şi Dacia, sînt nemaipomenite într-o zi de vară, n-ai îndrăzni să pui piciorul pe acolo după lăsarea serii.

Prin parc, sub clar de lună

Oricît de clar s-ar vedea luna şi oricît de luminat ar fi parcul, nu e recomandabil să te plimbi după ora nouă seara prin Cişmigiu, mai ales toamna. Iar dacă mai eşti şi suficient de prost inspirat să te aşezi pe o bancă, ai toate şansele să fii întrebat cît e ceasul şi să te trezeşti fără portofel şi cu nasul spart.

“Cheile de la garsonieră” nu lipsesc niciodată indivizilor pe care-i vezi cu punga la gură prin boscheţi şi cu cîte-o haină răpănoasă pe post de pernă.

Centrul foarte istoric

Un pic mai încolo, în zona Lipscani, bombe ordinare îşi găsesc clienţii pe lîngă cîrciumi de fiţe. Printre un lounge şi-un magazin cu firmament după ultimul răcnet, îşi face loc ba cîte-o cizmărie, ba cîte-un atelier de reparaţii ceasuri şi ochelari. Te întrebi cine mai intră acolo, de unde mai au clienţi. Îţi aduci aminte că sînt clădirile prea vechi pentru chirii prea mari. Altfel nu poţi să-ţi explici cum de urlă manelele de la etajul unu sau doi al unei clădiri pe care, dacă ai fi văzut-o cum era acum jumătate de secol, ţi s-ar tăia respiraţia.

Printre tranşeele pline de gunoaie şi străzile pavate cu piatră, după uşi care stau să se dărîme, îţi sar în ochi saci plini cu gunoaie sau chiloţi întinşi la uscat. Alături, un restaurant. Mai încolo, o croitorie cu aspect comunist şi cu iz de naftalină. În vitrine, ultimele haine de la nu-ştiu-ce firmă străină sînt la doi paşi de o rochie de mireasă al cărui model a eşuat acum douăzeci şi ceva de ani, iar mai încolo, cîteva perechi de pantofi de muşama fac cu ochiul beţivanilor din bomba de peste drum.

Două străzi mai încolo, trei poliţişti ies la plimbare de după nişte termopane. Deasupra uşii scrie pompos: “Poliţia Centrului Istoric“. Cîţiva metri mai încolo, un ins aruncă un sac de gunoi în timp ce îşi înjură puradeii de toţi sfinţii, iar la cîţiva paşi în stînga lui, vreo cinci indivizi se ceartă ca la uşa cortului. “Siguranţă şi încredere“. Mă buşeşte rîsul. Cîţiva zeci de metri mai încolo, Club Hermes, într-o clădire care mai are o suflare şi se dărîmă. “I Love Bucharest” stă scris pe unul dintre pereţi. Deşi ar trebui să văd în sepia, culorile gunoaielor îmi mută ochii din loc.

Verde. Balcoane.

Şi totuşi, pe străduţele paralele cu Bulevardul Dacia, îşi face loc verdeaţa şi curăţenia. Îmi sare în ochi un bloc cu patru etaje. Pătrăţos şi gri, cu ghivece la pervazuri. Îmi vine să-mi fac cruce. Credeam că nu mai există aşa ceva. Linişte. Maşinile sînt fie parcate, fie nu circulă.

Pe Ştirbei, aproape de Sala Palatului, la parterul unui bloc din perioada interbelică, tronează o firmă uriaşă: Guitar Shop. Cu toate astea, e finuţă şi de bun-simţ. Îmi spun că mi-ar plăcea să locuiesc acolo. După care îmi dau seama că sînt în autobuz şi că au trecut zece minute de cînd admir blocul.

Un pic de Călinescu

Cu o serie de excepţii, multe zone ale oraşului seamănă cu mahalalele descrise în romanele lui Călinescu. Mizerabile şi cenuşii. Moş Costache şi Aglae îşi fac loc pe la colţuri şi parcă te aştepţi să te tragă de mînecă. Bucureştiul lui Eliade e frumos, e calm şi destul de liniştit. Bucureştiul lui Videanu seamănă, de multe ori, cu peisaje din Călinescu: murdare şi slinoase.

La Armenească, încercînd să calc pe o piatră pusă în mijlocul unui şanţ, alunec şi îmi fac pantalonii, verzi de fel, maro. Doi paşi mai încolo, vîrful pantofului intră în apă pînă peste şireturi. “Strada pe care stătea bunica“.

Şi un pic de Eliade

Şi totuşi, Bucureştiul e un oraş frumos. Pe alocuri, e drept, dar e frumos. Kitchos, totuşi frumos. Gri, totuşi colorat. Aglomerat, totuşi monoton. Agitat, totuşi liniştit. Nu pot decît să mă bucur că n-am vizitat Rahova şi Ferentari… Altfel, aş putea continua la nesfîrşit.

Tags: adriean-videanu, bucuresti, george-calinescu, mircea-eliade, romania