Bătrînul şi şarpele

Pata de umezeală apărută la marginea tavanului mi-a făcut programul după-amiezei. Am găsit în sfârşit un instalator, undeva prin Colentina. Ne-am dat întâlnire în staţia de troleibuz din faţa hypermarketului din zonă. Traficul: dominat de şoferi grăbiţi să ajungă la timp în faţa televizoarelor pentru meciul România-Italia. Nu mi-a fost greu să-l identific pe meseriaş: mă prevenise la telefon că poartă o şapcă albă, cel care mi-l recomandase precizase că tipul e în vârstă, iar geanta uzată trântită pe bitum nu părea a fi plină cu altceva decât scule şi haine de schimb.

L-am condus spre maşină şi după primii paşi m-a izbit mirosul puternic de transpiraţie acru şi greu, specific bătrânilor proveniţi din clasa muncitoare. Luni de zile am trăit cu acest damf într-un bloc din Sălăjan. Mirosul se instalase pretudindeni, în holul de intrare, în lift, pe coridoare, şi nu era învins decât o dată pe an de izul florilor de tei. Am parcurs Moşilor mai rapid decât de obicei şi chiar dacă am dat aerul condiţionat la 3 şi am pornit ventilaţia, de pe bancheta din spate unde se aşezase bătrânul instalator mirosul emanat în valuri m-a năucit continuu. Mă gândeam să găsesc un pretext şi să renunţ la serviciile sale, dar teama că pata de umezeală s-ar putea lăbărţa, precum şi încrederea că, în vârstă fiind, tipul se pricepe la ţevăraia complicată şi prăpădită a unui bloc vechi, m-au făcut să ajung cu el până acasă.

S-a schimbat în haine de lucru, şi-a luat geanta cu scule şi am ieşit pe scări, unde o mică deschizătură permite accesul la o ţeavă de scurgere la care sunt racordate câteva closete. Între timp, a venit şi administratorul blocului, iritat că din cauza  noastră poate rata o întâlnire importantă programată în acea seară. Concluzia primelor investigaţii a fost că ţeava este înfundată şi trebuie intervenit cu şarpele metalic, o sculă de nelipsit din inventarul unui instalator.

Am coborât la subsol. Acolo e un labirint de coridoare înguste, cu boxe în interiorul cărora, de prin 1936, generaţiile de proprietari şi-au înghesuit toate vechiturile la care nu s-au îndurat să renunţe. Unele boxe sunt încă protejate de uşi cu lacăte, altele sunt deschise şi pline cu miasmele putreziciunii.

Am ajuns în locul unde o ţeavă groasă colectează excrementele locatarilor. De-ar fi numai atât: scormonind cu şarpele în lungul ţevii, moşul, încă verde şi lat în spate, scotea bucăţi de textile pe care mâinile nesimţiţilor le aruncaseră în closet. Părea un urs care scotoceşte într-un portbagaj. Eu am stat undeva în spatele instalatorului, ţinându-i lanterna, în timp ce administratorul, pus şi el la treabă, învârtea ceva ca o manivelă ataşată la capătul celălalt al şarpelui. Putoarea de latrină era încă suportabilă. Bătrânul, cocoţat pe resturi de mobilă mâncate de umezeală, continua să scoată cârpele care înfundaseră ţeava. Lucra cu determinare, aplicat, uimit de nesimţirea oamenilor şi fără să se strâmbe din cauza miasmelor tot mai greu de suportat.

După un sfert de oră de travaliu, a reuşit să desfunde ţeava principală, iar la insistenţele administratorului, căruia îi părea probabil incredibil că am adus un instalator dispus să facă o aşa muncă, moşul s-a apucat să desfunde şi o ţeavă care făcea joncţiunea cu ţeava principală. A introdus şarpele din nou, eu cu lanterna în mână, administratorul învârtind iar de manivelă.

Dintr-odată, am auzit un bufnet şi am simţit ceva vâscos şi umed împroşcându-mi pantalonii, braţele, abdomenul… Instinctiv, m-am dat într-o parte şi m-am uitat pe haine: era căcat, pete de căcat. Am fugit icnind, gata să-mi dau ficatul afară. Aerul se împuţise de tot. Nu am mai avut puterea să revin în iadul unde erau bătrânul instalator şi administratorul. Dar moşul! Erau copleşiţi de fecalele revărsate, ca petrolul dintr-o conductă spartă, după ce dopul de cârpe cedase.

I-am văzut ieşind, apropiinde-se plini de materia excremenţială. Administratorul avea cămaşa murdărită în dreptul pieptului şi pantalonii de la genunchi în jos, dar instalatorul era glazurat din cap până în picioare, avea în urechi, în păr, pe piept, ar fi avut şi în ochi dacă nu-i protejau lentilele ochelarilor. Am râs, învins de insolitul cel mai scârbos: un om care venise pentru câteva zeci de lei să repare o ţeavă şi acum îşi curăţa de rahat faţa şi corpul.

“Am 79 de ani, dar e prima oară când păţesc una ca asta”.  M-a uluit faptul că nu părea să-i fie scârbă, de parcă s-ar fi tăvălit în ciocolată, şi nu un jet de fecale l-ar fi împroşcat. Şi-a făcut un duş la subsol, cu apa scursă printr-o ţeavă plină de rugină, i-am adus din casă hainele de stradă, şi-a îmbrăcat pantalonii fără chiloţi, şi-a luat geanta cu scule şi, ştergându-şi ultimele zoaie de pe faţă, mi-a comunicat costul…

Am avut pentru prima oară senzaţia că plătesc un erou sau un martir. În maşină, la întoarcere, transpiraţia fuziona acum cu damful de excremente dobândit în subsolul blocului, dar nimic nu mă mai deranja. Nu m-am mai grăbit. “Aveţi ficatul tare, dom’le! Eu am crezut că mor de scârbă!”. “He, he, he, păi eu sunt obişnuit, fiindcă de patru ani scot rahatul de sub nevastă-mea. A paralizat, nu se poate da jos din pat, nici nu vorbeşte şi eu singur am grijă de ea, fiindcă fiica noastră e măritată în Germania şi vine rar pe la noi.”

Spre casă am mers încet pe banda unu, depăşit de inşi ahtiaţi după berea din frigider şi pregătiţi să sufere aproape o sută de minute în faţa unui televizor. Instalatorul meu îşi propusese să răcească în congelator sticla cu vin şi să se fixeze şi el cu ochii în micul ecran. Spre deosebire de ceilalţi, el tocmai trăise o întâmplare unică şi teribilă chiar şi pentru un oraş de peste două milioane de suflete.