© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
[VIDEO] Facem şi noi nişte banking şi dăm nişte credite?

Să fii patron de bancă, în schimb, nu prea ai cum să pierzi. Dai credite, iei cu dobândă, ieşi pe plus. Bani de început să ai, că faci banking. Dacă aş avea o bancă, aş da credite doar cui aş vrea eu, eventual cu dobânzi preferenţiale, aş face pachete personalizate şi pachete speciale pentru investiţii, mai ales în online. Că aşa vreau eu, deh. Pe jumătate glumă, pe jumătate serios, cred că mi-ar plăcea să fiu bancher.

Într-o perioadă ca asta, să ştii că eşti pe profit, că-ţi intră bani constant, e mare lucru. Mi-aş lua o casă pe o plajă din Barcelona şi aş da directive de acolo. Eventual, cu laptopu-n braţe pe plaja privată. Directive şi atât. Nu de alta, dar ca patron de bancă, mi-aş permite să-mi angajez oameni capabili care să muncească în locul meu şi care să-mi permită să stau cu burta la soare.

Şi aş face, probabil, cea mai inovativă bancă, cel puţin în România. Proceduri simplificate la maximum, perioadă de aşteptare cît mai redusă, contracte scrise suficient de bine cît să le înţeleagă toată lumea din prima, eventual cu mai puţine pagini. Pe scurt, pe principiul legislaţiei americane: scurt şi la obiect. Banking serios, vreau să zic. N-am timp să scriu cîte idei am.

Numai de-ar fi atât de simplu…

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Dacă aş fi bancher…

România este, prin definiţie, o ţară post-comunistă cu porniri în continuare foarte comuniste. Exemplul concret stă modul în care se face asistenţă socială şi guvernarea populistă cu singurul scop de a mai strînge nişte voturi în următoarea campanie electorală. Prin urmare, oricîte guverne sau partide pseudo-liberale ar fi la putere, măsurile vor continua să fie în marea lor majoritate stîngiste şi nu de dreapta.

Exemplu concret: Partidul Democrat-Liberal trîmbiţează că e de dreapta. Cu toate astea, majorează TVA-ul pe motiv că nu poate să taie pensiile. Nu vreau să intru în eternele discuţii “Da’, dar nouă, bugetarilor, ne-au tăiat, nenorociţii, de ce oare?”, că sînt complet inutile. Cert este că au fost luate măsurile greşite din start, indiferent cît de mult s-au lăudat că o să fie bine, indiferent cît de mult li s-a spus, din toate părţile, că e greşit punctul lor de vedere. La ce ajungem din cauza măsurilor greşite? Hai să încercăm o explicaţie.

Prima măsură anti-criză care trebuia luată nu era tăierea lefurilor bugetarilor sau tăierea pensiilor, ci concedieri din sistemul bugetar (da, ştiu, sindicate, nu era chiar aşa uşor, dar se găsea o soluţie) şi, eventual, micşorarea taxelor. În primul rînd, sînt extrem de mulţi bugetari care nu muncesc. În al doilea rînd, dacă vrei să cotizeze lumea la buget, relaxezi fiscalitatea, să fie mai puţin de plătit şi, în acelaşi timp, îi motivezi să-şi plătească dările la stat. În al doilea rînd, tăindu-le din lefuri, nu faci altceva decît să lungeşti agonia.

Relaxarea fiscală ar fi fost ideală în cazul în care urma să dai afară bugetari. O dată pentru că firmele erau motivate să-şi plătească dările, a doua oară pentru că cei daţi afară aveau mai multe şanse să se angajeze. În momentul în care tu măreşti TVA-ul şi adaugi o serie de contribuţii sociale obligatorii, şansele de angajare a viitorilor şomeri se diminuează dramatic şi nu mai e rentabil pentru potenţialul angajator să ia oameni. Dimpotrivă, îl obligi ca, la rîndul lui, să mai dea oameni afară din cauză că nu-şi permite să-i mai plătească atîta vreme cît încasările şi profitul sînt în scădere.

Guvernanţii noştri încă nu s-au prins că se formează un lanţ al slăbiciunilor. Prin mărirea taxelor, cresc preţurile, scade consumul, sînt mai puţini bani de lefuri, urmează concedieri, deci se măreşte numărul şomerilor, nimeni nu mai angajează, deci consumul scade şi mai mult că nu mai sînt bani şi tot aşa. Iar singurii vinovaţi sînt cei de la guvernare, nişte deştepţi care încă nu s-au prins că mediul privat e cel care susţine toată economia, recte pe toţi şomerii, pensionarii şi aşa mai departe.

Nu-i nimic, noi tot impozităm, deci şi mai multe concedieri, şi mai multe falimente şi, într-un final, ne paşte colapsul economic. Vi se pare că nu-i aşa? Staţi un pic, să mai treacă juma’ de an. Hai, cu indulgenţă, un an. Dacă nu se pun toţi românii muncitori şi serioşi pe emigrat… Doar staţi să vedeţi.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Despre stupizenia “măsurilor de austeritate”. Din nou

Ştiţi povestea, patru-cinci milioane de angajaţi care ţin în spate alte 14-16 milioane de români. Cam atît ne pasă, asta arată procentajul de la bacalaureat. Se vede în comentariile de pe site-urile de ştiri, unde “şti să scri, bă?” se scrie ca între ghilimelele de cu şapte cuvinte mai devreme. Ei sînt viitorul ţării noastre, nu-i aşa? Cei care ne vor da sfaturi şi vor ridica pumnul spre cer, cerînd ceea ce cred ei că li se cuvine: ajutoare sociale mai mari şi şomaj pe o perioadă cît mai îndelungată.

Să mai dăm un citat, pentru orice eventualitate:

Anul trecut, peste 78% dintre elevii care au susţinut examenul de bacalaureat au promovat, potrivit datelor comunicate de Ministerul Educaţiei, dupa soluţionarea contestaţiilor depuse de candidaţi. În 2008, procentajul exact al candidaţilor care au obţinut media minimă de promovare, adică 6, a fost de 78,26% faţă de 80,78%, în 2007.

Care va să zică, aşa. Se riscă cineva să ofere un pronostic pentru 2011? Undeva pe la 52%, ca să fiu optimist, sună bine? E suficient de realist? Nu de alta, dar eu nu mă las prostit de declaraţii de genul ăsta:

“În 2010 a fost un examen adevărat. Examenul oral a fost corect, iar la scris nu s-a mai putut copia dupa ce ministrul Educaţiei i-a sancţionat pe cei care au încercat sa fraudeze exemenul”, au explicat, duminică, pentru Mediafax, surse din minister.

Lăsînd elevii la o parte, cine urla cel mai tare, în Piaţa Victoriei, împotriva tăierii lefurilor bugetarilor? Aud?

PS: Şi părinţii mei au fost cadre didactice, ştiu cum e să ai leafă mică. Dar ajung să fac şi eu ca moşnegii din bloc – şi chiar mi-e ruşine că am ajuns să spun asta – care se plîng la oricine-i ascultă: “Pe vremea mea…”.
_________________
Sursă foto.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Promovabilitate la Bac în Bucureşti, sub 60%. Ce concluzii tragem din asta?

Sebastian Vlădescu, foarte relaxat: Să plătiţi bine!

Nu e vorba strict de impozitare, dar aş fi lungit titlul inutil. Vorbim de contribuţiile obligatorii, aşa că să pornim de la citatul următor, din ministrul Finanţelor:

Dacă încasaţi 100.000 de lei, să spunem, într-un an, ceea ce înseamnă circa 8.000 de lei pe lună, se scad 20.000 de lei (conform noii deduceri de numai 20%), deci rămân 80.000 de lei, la 80.000 de lei se aplică 16%, deci asta înseamnă, dacă nu greşesc 12.800, după care salariul mediu să spunem că este 1.000, ca să facem un calcul simplu, la 10 salarii medii înseamnă 10.000, la 10.000 de lei se aplică 5,5%, pensia care cred că este 10% şi 0,25% şomajul, deci cam 15-16%, deci mai plătiţi încă 1.600. În total, la un venit de 100.000 se plătesc sub 15.000 de lei
Sebastian Vlădescu, într-un articol din ZF

Asta spune domnia lui, care nu prea ştie procentajele la contribuţii (asigurări de sănătate – 5,5% din venit, fondul de pensii -10,5% din venit, fondul de şomaj – 0,5% din venit). Ce-mi scapă mie este următoarea chestiune: cîte din cele trei contribuţii de mai sus sînt obligatorii? Şi eu, ca om care-şi încasează toate veniturile exclusiv pe drepturi de autor, cum şi cît plătesc?

Cîteva calcule

Din punctul meu de vedere, chestiunea e foarte simplă, doar că guvernanţii noştri o complică inutil. Dacă e cum spune Vlădescu în citatul de mai sus, dacă eu iau 1.000 de lei pe lună în mînă, pînă acum, contractul meu era de 1.111 lei, din care 111 lei (adică 10%), reprezentînd cota unică de impozitare de 16% aplicată pe 60% din venit (că 40% sînt cheltuieli forfetare), erau banii care se duceau la stat, acum trebuie să refac contractul, astfel încît, în condiţiile în care se modifică doar procentajul de cheltuieli forfetare (20% în loc de 40%), voi avea un venit brut de aproximativ 1.200 de lei, la care se aplică cota unică, adică 12,8%, ca să ies tot acolo.

Una că ne încurcăm. Dar asta nu-i capăt de ţară, că impozitul mi-l plăteşte “angajatorul”, că de aia şi-a angajat un contabil care face drumuri periodice la Finanţele Publice, iar diferenţa nu-i vreo apocalipsă pentru nimeni. Ba aş spune că e chiar mai bine cu 20% în loc de 40% cheltuieli forfetare, mai ales dacă vorbim de oameni care vor să-şi ia un credit. Şi să dau gloriosul exemplu al meu, vara trecută, cînd mi-am luat apartament şi am făcut credit la BCR: băncile iau în considerare doar 75% din veniturile nete din drepturi de autor.

Din cauza legislaţiei scrise cu picioarele, pentru bănci, “venit net” înseamnă “venit net impozabil”. Adică 75% din leafa ta de 1.000 de lei plătită pe drepturi de autor reprezintă pentru bancă fix 450 de lei, căci se consideră procentajul din venitul net impozabil, adică se taie forfetarul şi se calculează la ce rămîne: 75% din… ei, bine, 60% din venitul tău. Dar să trecem peste asta.

De ce nu sînt nişte măsuri corecte

Vlădescu spune cu mîna pe inimă că se aplică acele contribuţii sociale la drepturi de autor de parcă ar fi ceva normal şi firesc. Nu e. Pentru că eu, un individ oarecare din România, nu vreau să plătesc nici la pensii, nici la şomaj. De ce? În primul rînd, nu vreau pensie de la statul român, motiv pentru care prefer să plătesc pentru pensii private. Pentru vreo 800 de lei cît ia mama, după 40 de ani de muncă în învăţămînt, prefer să nu “abuzez” de stat.

În acelaşi timp, nu mă interesează să îmi plătesc contribuţiile la fondul de şomaj dintr-un motiv cît se poate de simplu: am avut ocazia, din 2007 şi pînă în prezent, să iau timp de şase luni banii statului şi să încasez şi drepturi de autor pe deasupra şi n-am făcut-o. Nu văd de ce aş face-o vreodată. Nu vreau pomana de 500 de lei pe care mi-o oferă un stat care nu e în stare să redacteze nişte legi într-un mod corespunzător, astfel încît să priceapă ce scrie acolo şi un necunoscător ca mine în ale economiei.

Plus de asta, dacă, prin absurd, aş cîştiga din drepturi de autor 10.000 de lei pe lună, nu văd de ce aş plăti statului 0,5% din venitul meu pentru şomaj. Ca să ţin în spate cîteva milioane de asistaţi social, dintre care cei mai mulţi n-au chef de muncă? Ar însemna să îmi bat singur joc de mine şi prefer să n-o fac. În acelaşi timp, la un venit de 10.000 de lei pe lună, la 5,5% contribuţie la asigurările medicale ar însemna că plătesc de vreo 15 ori mai mult decît un angajat obişnuit cu minimul pe economie.

Ce oferă statul de banii ăştia?

Or, pentru 550 de lei pe lună, statul nu-mi oferă fix nici o facilitate în plus faţă de ce-i oferă unuia care plăteşte în jur de 4 lei pe lună. Ce-mi iese mie din toată afacerea asta? Fix nimic. Tot eu îmi voi cumpăra seringi şi pansamente dacă e să ajung în spital. Aşa că nu mai bine îmi plătesc singur spitalizarea (nu mai ştiu cît e acum, cred că vreo 130 de lei pe zi) şi consultaţiile, dacă ne gîndim că singura boală de care sufăr este cîte o răceală care trece cu paracetamol, la fiecare şase luni?

Ca să fie tacîmul complet şi să arătăm că Vlădescu nu prea ştie despre ce vorbeşte, hai să ne uităm la modificările aduse Codului Fiscal:

Baza de calcul a acestor contribuţii este limitată la 5 salarii medii pe economie, aşa cum este stabilit în bugetul de asigurări sociale. (Salariul mediu, stabilit de Legea Bugetului pe 2010, este de 1.836 lei). Baza de calcul în acest moment este deci 9.180 de lei (5×1836 lei).

Care va să zică, indiferent de venit, plătesc contribuţiile calculînd la baza de 9.180 de lei. 16,5% din 9.180 de lei pe an, adică 1.514 lei. Dacă banii ăştia nu sînt plătiţi de angajator – şi nu sînt, că nu e treaba lui s-o facă -, la fiecare început de an ar trebui să scoţi din buzunar 1.514 lei, dacă am priceput eu bine. Că e fix ca reglementarea cu TVA-ul pînă de curînd, de trebuia să plăteşti anticipat. Dar dacă eu am venit net de 1.000 de lei pe lună? Ce fac? Nu mănînc nimic în ianuarie şi jumătate din februarie ca să-mi plătesc dările la stat? Că-mi scapă logica. Iar dacă am mai mult? Păi, mi se returnează la sfîrşitul anului, nu-i aşa? Sau cum?

Înţeleg, la finalul anului primesc, cel puţin teoretic, nişte bani înapoi, că se face recalcularea. Asta este o altă prostie imensă: în loc să calculezi cînd te duci cu contractul la Finanţele Publice, îţi calculează cînd au ei chef. Şi ne mai mirăm că ANAF merge cum merge, că le crapă conexiunile cu bazele de date cîte trei zile la fiecare sfîrşit de lună şi tot aşa.

Şi bătaia de joc obligatorie

Chestiunea e aşa: în condiţiile în care contribuţiile la şomaj şi la pensii devin obligatorii, eu prefer să emigrez. Pricep asigurarea de sănătate, ba chiar sînt interesat de ea, dar numai în condiţiile în care se impune şi o bază de servicii direct proporţională cu banii pe care-i virez lunar sau anual către Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Mă lasă rece “echitatea socială” cînd vine vorba de nişte bani pentru care muncesc de-mi sar ochii din cap şi nu consider că sînt dator să car în spate cîteva milioane de leneşi.

Poate că Vlădescu ar trebui, înainte de a învăţa care sînt exact procentajele la contribuţii sociale (că pe el oricum îl doare la mustaţă, că tot statul i le plăteşte), să ia în calcul şi aceste aspecte. Dacă pe el nu-l doare, la mine se simte bătaia de joc.
___________
Sursă foto: Săptămîna Financiară.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Impozitarea drepturilor de autor? Încă o bătaie de joc, desigur

M-am săturat pînă peste cap de aceeaşi placă de pe vremea cînd Ciorbea era marele premier al marii naţii autohtone, se reiau aceleaşi expresii care-mi provoacă o greaţă nespusă. “Măsurile de austeritate” m-au terminat, doar asta aud. În curînd, îl vom auzi pe Emil Boc spunînd că “trebuie să strîngem cureaua“. Da, şi “cheia e la tine“, pune mîna pe ea şi descuie puşcăriile, să-i închidem pentru totdeauna pe eternii dinozauri ai politicii româneşti, care nu fac nimic concret pentru ţară.

M-am săturat de aceleaşi contra-măsuri ale opoziţiei, care nu vine cu nici o soluţie concretă. Ah, pardon, “avem soluţii”, dar nu le ştim pe toate pe de rost, că doar noi sîntem oameni de afaceri şi biznisul nostru e mai important decît ţara şi mult mai important decît oamenii care au dat cu ştampila pe caricaturile noastre de partide.

M-am săturat de eternii traseişti politici, pesedişti transformaţi în pedelişti, de Mitri, Blagi, Boci, Berceni, Vlădeşti, Băseşti, Tăriceni, Geoane, Ilieşti şi Ponţi. M-am săturat de toţi, la grămadă, care-şi bat constant joc de toată lumea, fără nici o excepţie.

Boc a zis “să tăiem pensiile“, dar nici măcar unul din opoziţie n-a spus “ba să ne tăiem nouă lefurile şi toate celelalte cheltuieli pînă la sfîrşitul anului, ne deplasăm pe banii noştri, frate, că dacă poporul ne-a ajutat să furăm cu spor, să ajutăm şi noi poporul cînd e în groapă“. Ba mai bine hai să le mărim pensiile parlamentarilor şi să le mai dăm şi-un spor de votare în parlament de 200%, să-i motivăm să fure mai cu spor.

“Există soluţii, există soluţii!“, ţipă pesedistul, ţipă penelistul, toţi se laudă că au soluţii mai bune, dar unul nu spune care-s alea, ba comentează că ale celorlalţi sînt proaste, foarte proaste, exagerat de proaste, şi mai proaste decît cele mai proaste. Da, sînt proaste. Dar care sînt soluţiile voastre?

Aceeaşi placă sărită urlă încă din campania electorală, ca o moară hodorogită: “Ba noi sîntem mai cu moţ, românii e proşti că nu ne-a votat să furăm noi în locul celorlalţi, că noi ştim să furăm mai bine, doar avem o experienţă mai îndelungată“, dă-l dracului de faliment al statului, să dăm bugetarilor banu’ gros şi minimul pe economie la angajatul din privat, să mai dăm nişte contracte la firmele noastre de suflet, că oricum pornim tiparniţa de bani.

Reciproca e la fel de valabilă, căci indiferent cine-i la guvernare, va veni cu o serie de măsuri care va fi criticată de opoziţie. Şi, indiferent cine va fi opoziţia, va avea “soluţii concrete”, dar nu va şti să le enumere. C-aşa-i în politica românească. O mare batjocură naţională ridicată la rang de doctrină, indiferent de partid. Pot să spun, din nou, că mi-e greaţă?
_____________
Sursă foto.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Marea batjocură naţională

Acum, pe bune, dac-ar fi să se dea afară masiv, probabil că mulţi actuali bugetari ar rămîne pe drumuri. La propriu. Aproape la fiecare drum pe care-l fac la Finanţele Publice, în afară de softurile enunţate mai sus, nu văd nimic deschis, altceva decît Solitaire. Şi-atunci, ce e de făcut? Şi-a bătut cineva capul? Se fac training-uri în instituţiile de stat? Ţi-ai găsit! Ştie angajatul şi altceva? Doar dacă a terminat întîi o şcoală profesională… Deci?

Rîde Patrick, rîde, dar nu prea e de rîs. Deci, ce-ar fi de făcut? Sugestii? Ce aptitudini ar trebui să aibă un bugetar potenţial viitor angajat la privat? Că aptitudinile la “stat” (degeaba, cum se întîmplă frecvent) nu se pun la socoteală.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Aptitudini la stat

Pentru un om născut, crescut şi stabilit în România, este ciudat şi de-a dreptul incredibil să te urci în metroul vienez, în tren, şi să-ţi dai seama că faci blatul, deşi ai cumpărat bilete. Este incredbilă tocmai încrederea pe care autorităţile o acordă cetăţenilor. Este, în fond, o formă de respect şi, în acelaşi timp, un răspuns la respectul pe care cetăţeanul îl acordă statului.

Am cumpărat două bilete de metrou de la un automat din staţia Südtiroler Platz (pe care, apropo, neavînd decît o bancnotă de 50 de euro şi nici vreun chioşc să schimb, le-am plătit cu cardul – da, la automat), am coborît pe scările rulante şi am ajuns pe peron. Iniţial, am zis că trebuie să existe vreun aparat de compostat în tren. În fond, n-am văzut nicăieri alt aparat, iar ideea că locuitorii unui oraş circulă gratis cu metroul nu era deloc fezabilă.

Am realizat, la ieşire, că metroul vienez nu-i nici precum cel bucureştean, nici precum cel milanez sau barcelonez. Ca să intri la metrou, treci printre nişte… separatoare metalice, însă doar unul din trei are ataşat un aparat de compostat mic, albastru, pe care ai şanse să-l ratezi sau să-l confunzi cu vreun semnal de alarmă obişnuit la fiecare scară rulantă. Nu există “opritoare” şi nu eşti condiţionat de compostarea biletului sau abonamentului pentru a trece.

Peronul staţiei de metrou Südtiroler Platz din Viena

Să revenim, totuşi. După fiecare ieşire din ţară, la întoarcere, simt că mă apucă depresia. Mă întreb de ce la noi nu se poate, iar printre răspunsuri, unul revine obsesiv: noi nu vrem să respectăm, iar înainte de a respecta, nu vrem să ne respectăm pe noi înşine. Un străin care intră în România prin aeroportul Băneasa va rămîne cu o primă amintire despre ţară total neplăcută. Prima sală, cea cu verificarea paşapoartelor, pute. La propriu, pute a şosete nespălate cu lunile şi a mîncare putrezită combinată cu duhore de ceapă proaspăt prăjită. Pute.

Nici nu ieşi bine din aeroport, că vezi doi poliţişti români urlînd la un şofer să-şi mute “bă, dreacului, hîrbul de-aici, nu vezi că ocupi locul aiurea? Hai, mişcă!“. Din păcate, noi nu doar că nu vrem să respectăm regulile, dar toată educaţia primită de la părinţi e dată uitării. Nu ne mai respectăm nici pe noi înşine. “Mulţumesc” e pentru proşti. Dacă ne enervăm, aruncăm repede cu bolovani.

Ce-am remarcat după protestul de ieri, de exemplu? Că nu ştim să protestăm. E mai simplu să ieşim cu o pancartă prin care să “dăm muie” – vezi poza de sus (via) – lui Băsescu, e mai simplu să facem scandal (mi s-a atras atenţia că poza e trucată, dar ideea rămîne, înlocuieşte cu ce alt mesaj doreşti, care include “fraierilor”, “boilor”, “dobitocilor” etc.). Ce respect îşi acordă propriei persoane femeia care ţine pancarta aia? Şi ce respect să ceri de la ea? Nu vorbesc de protest aici, vorbesc de respectul faţă de propria persoană.

În Germania, îmi povestea instructorul auto, cînd e drumul aglomerat, deşi ai prioritate, dacă iese cineva de pe un drum secundar, întotdeauna va fi altul care să îl lase să intre. Pentru că ştie că, la un moment dat, va fi în situaţia lui. Este respect faţă de celălalt, dar în acelaşi timp, este respect faţă de propria persoană, omul ştie că lăsînd pe altul, va fi lăsat şi, în consecinţă, va ajunge la timp. N-o face pentru acela, o face pentru el însuşi. Să declinăm acum la nivel de Bucureşti, unde şmecherul vine pe linia de tramvai sau pe banda de stînga şi se bagă pe trecerea de pietoni, în faţă, să fie primul, iar cînd se face verde, nu mai găseşte acceleraţia şi îi încurcă pe toţi.

Cum bine scria cineva, ne-am pierdut identitatea şi nu ne pasă. Am devenit tot mai răi, tot mai aroganţi şi continuăm s-o ţinem în aceeaşi direcţie. Nu vrem. Ieşim în stradă şi cerem respect de la autorităţi, de la cei din jurul nostru, dar noi nu sîntem în stare să ne respectăm pe noi – ca idee, că tot vine căldura, să-i număraţi, vă rog, pe cei din autobuze care nu se spală -, darămite să-i respectăm pe alţii.

Şi-atunci, mă întreb, pentru ce mai vrem respect? Îl merităm?

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
“Noi vrem respect”. Dar nu vrem să respectăm…

Sînt de acord cu un lucru: avem guvernanţi imbecili. Dar asta nu înseamnă că mulţi români sînt cu mult peste guvernanţi, dimpotrivă. Avem şase milioane de asistaţi social într-o ţară de 21 de milioane de locuitori. Înseamnă aproape o treime din populaţie, indivizi care stau de pomană pe banii celor care-şi rup spatele muncind. Avem subvenţii peste subvenţii şi lefuri mari în structurile de stat, iar angajaţii stau de pomană, plictisiţi şi mai că nu te-njură că îndrăzneşti să-i deranjezi.

Proaspetele mămici au indemnizaţii de 85% din media lefei pe ultimul an, bani plătiţi din buzunarele celor care muncesc. Nu vreau să aud de comparaţii cu Franţa, care e o ţară socialistă prin definiţie. Dar, la noi, se profită de stat din plin, că tătucul stat are de unde să plătească. Într-o ţară normală, indemnizaţia pentru creşterea copilului ar trebui să fie simbolică. În momentul în care faci un copil, se presupune că ţi-ai făcut nişte economii, că ai din ce să-l creşti, că te gîndeşti la viitorul lui. Nu, la noi nu e aşa. La noi, toarnă copilul şi, după aia, Dumnezeu cu mila, dracii cu popii. Las’ că-mi dă statul bani să-l cresc! Ce contează că peste doi ani n-o să mai am cu ce să-l hrănesc? Cu ce e vinovat copilul ăla că are nişte părinţi idioţi? Cu ce-a greşit?

Ceferiştii lucrează într-o companie de stat aflată la un pas de faliment, dar vor să iasă în stradă. Lasă, nene, nu contează că nu oferim condiţii, nu contează că nu avem încasări, doar de aia sîntem companie de stat! Să plătească statul, că are de unde! N-are? Să tipărească bani! Şi ies în stradă fără a se pune în locul celor care muncesc în mediul privat pe mult mai puţini bani. Sînt oameni care nu fac altceva decît să-şi rupă mijlocul cărînd saci de ciment pe 700 de lei pe lună, iar dacă deschid gura, sînt concediaţi. Sînt oameni care pricep că angajatorul n-are de unde să-i dea mai mult, că altfel o să dea faliment şi n-o să mai primească nimic.

Dar nu, angajaţii la stat sînt cu gura mare! Unul singur nu-şi pune problema că mărirea lefurilor înseamnă insolvenţă. Ne-am obişnuit să ne dea tătucul stat, ca pe vremea comunismului, mură-n gură. Am mai scris asta, marea vină a comunismului este că a învăţat poporul să fie leneş. I-a dat casă, i-a dat loc de muncă, i-a dat leafă şi cartelă de pîine şi salam. Ţăranii români, în loc să muncească pămîntul, beau în cîrciumi, după care urlă că statul nu-i ajută. Am exemple gîrlă. S-au obişnuit să fie duşi cu forţa la CAP, iar după ce-au băut tot, s-au obişnuit să dea o sticlă de rachiu paznicului de la CAP contra unui sac de mălai.

Pensionarii ies în stradă şi se plîng că sînt bruscaţi de autorităţi. La mine s-a văzut altceva. La mine s-au văzut doi pensionari îmbulzindu-se peste un gard, s-au împiedicat, iar prin “spărtură” au mai intrat 15, care au căzut peste primii. La noi nu se înţelege termenul de “protest paşnic”, noi trebuie să ridicăm pumnul, să le arătăm noi lor! Da, ai muncit o viaţă, dar ai muncit de pomană, n-ai pus nimic deoparte, ai trăit cu gîndul că o să fie comunism pînă mori şi că nea Nicu o să-ţi dea mură-n gură. Ei, bine, nu-ţi dă. Şi din cauza asta, revoltată, mamaia iese în stradă şi urlă, la 40 de grade, după care leşină. Cine-a pus-o să iasă? Moartea? Ştii că nu eşti în stare, că ai probleme cu inima, stai acasă. Lasă pe altul să protesteze.

Avem o energie teribilă cînd vine vorba să cerem. Da, e nasol, înţeleg asta. N-ai bani de medicamente, pot să pricep. Dar cu ce te ajută că te agiţi inutil şi eşti la un pas de stop-cardiac? Vrei să devii martir pe cîmpul de luptă împotriva unor guvernanţi imbecili? Ai rezolvat ceva? Da, e dreptul tău, da’ foloseşte-l inteligent. Sau te ajută mai mult să mori în mijlocul drumului?

După ce că ne-am dori să ne dea statul tot, ne plîngem că există taxe şi impozite. Iar aici deschidem celălalt subiect: guvernanţii care asta aşteaptă. Care gîndesc la fel. Statul are bani, recte e necesar să-l sugem cît de mult putem. Nu contează că vom fi un stat falimentar, noi nu mărim taxele şi impozitele care trebuie, ci le lăsăm aşa, că se supără electoratul pe noi şi nu ne mai votează. E fix la fel ca în anii ’90, se pune un accent ascuţit, se pune unul grav şi se mai pune unul circumflex pe populismul ieftin. Ciolanul să-l împărţim, să avem de unde suge!

Se vorbea – tot la Realitatea TV – de impozitarea celei de-a doua case, impozite pe produse de lux, iar vreo doi din studio se plîngeau că ba-i corect, ba nu-i corect. Un al treilea spune că e o măsură care trebuia luată acum zece ani. Corect. Dar cui i-a păsat? Presimt că se vor mări TVA-ul şi cota unică, mai ales că ne plîngem că românul întreprinzător nu le plăteşte la timp. Acum, să-mi fie iertat, da’ bugetarul ăla de la ANAF, care ar trebui să strîngă banii, ce păzeşte? Ah, joacă Solitaire în cubiculul lui. Mda. Noi nu sîntem în stare să strîngem banii pe care ni-i datorează alţii, dar cui îi pasă?, las’ că Isărescu poate să tipărească bani, iar Boc se poate împrumuta de la FMI.

Să nu fiu înţeles greşit, nu iau apărarea nimănui. Dar mi s-a făcut greaţă de populismul guvernanţilor şi de ipocrizia noastră, a votanţilor. Vrem şi cu buzunarele unse socialist, şi cu capitalismu-n pod. Or, asta nu se poate, trebuie să alegi. Dar ne e lene să muncim, ne e lene să acceptăm că ne poate fi mai bine în viitor. Noi vrem totul acum, vrem să batem din palme şi să apară miliardul pe masa din bucătărie, că doar statul are de unde.

Zău, nu mai sîntem în perioada în care tătuca Stalin dădea la toată lumea. Şi nu vrem să muncim, iar asta se vede cel mai bine la instituţiile bugetare. Am mai dat exemplul: zece ghişee, angajaţi la şapte dintre ele, deschis e doar unul, că o tanti tre’ să-şi facă unghiile, alta tre’ să bea un pahar de apă, alta vrea să fumeze o ţigară, iar ceilalţi plimbă nişte hîrtii şi stau la o bîrfă mică. Nu se-ntreabă nimeni de ce se plîng angajaţii la stat de bîrfa dintre colegi? Din cauză că au prea mult timp liber, de aia.

Noi nu ştim să vorbim de performanţă, nu ştim ce sînt ăia indicatori, noi ştim că statul trebuie să ne plătească. Nu reuşeşti să pricepi că instituţia la care lucrezi e la un pas de faliment şi faci grevă? Eşti concediat! Facem economii. Dar nu, asta nu se practică la noi, că bugetarul ăla care bîrfeşte toată ziua trebuie să mă voteze peste trei ani.

Mi-e greaţă. Şi nu mi-e greaţă de oameni, nu mi-e greaţă de guvernanţi, mi-e greaţă de pseudocapitalismul în care trăim. Noi încă n-am ieşit din comunism. Noi încă nu pricepem că dacă încasările s-au micşorat, nu mai sînt bani de lefuri. Alea-s pentru proştii care lucrează la privat, noi lucrăm la stat, avem venituri garantate, frate! Hai să urlăm, că de aia trăim în România!

Munca e pentru proşti, bă!
_____________
Foto: Adevărul.

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Populism ieftin şi pseudocapitalism

Dar, nesimţire!, norul de cenuşă n-a venit. Nu ştiu dacă m-au păcălit cei de la Realitatea TV, dar mega-personalitatea pe care am aşteptat-o alături de cele vreo 900.000 de personalităţi ale ţării, adunate în cea mai importantă piaţetă a României, n-a mai venit. Ne-a lăsat cu buza umflată. Norul vulcanic n-a vrut să vină. Probabil din cauză că sîntem o ţară de lumea a ţîşpea pe care n-a băgat-o în seamă decît George Bush al doilea, ş-atunci doar prin prisma interesului.

Şi la cîtă reclamă i-au făcut televiziunile, mă aşteptam ca norul vulcanic măcar să ridice un deget a salut, dacă de coborît şi dat mîna atîtor oameni cu sufletul strîns cît un purice, care-l aşteptau cu un nod în gît de atîta nerăbdare, n-a fost în stare. Nici nu ne-a băgat în seamă, parcă încercînd să ne demonstreze cît de insignifianţi sîntem pentru el. Adică, nah!, dacă nu sîntem în stare să reducem numărul bugetarilor şi ajungem să ne împrumutăm de la FMI, nu mă mir, că s-o fi gîndit şi el că sîntem pîrliţi şi nu putem să-i oferim nimic.

De fapt, eu cred că de vină e prezenţa lui Emic Boc printre cei vreo 900.000 de oameni care l-au aşteptat în ropote de aplauze. Boc e un soi de piază rea, ne poartă ghinion, pare-mi-se. Sau Realitatea TV e de vină, nu ştiu, nu mai înţeleg. O fi vrut mogulul să se relaxeze cu o porţie zdravănă de rîs. Şi-atunci, ce şi-a zis, neseriosul, ia să-i anunţăm pe oameni că e aşteptat norul vulcanic. Şi noi, ca proştii, ne-am pregătit sufleteşte, ne-am dat jos bărbile, ne-am primenit, am ieşit cu pîinea şi sarea şi, ce să vezi?, ne-am luat ţeapă.

Atîta pierdere de vreme! Şi eu mă îmbrăcasem cu singurul costum pe care-l am, cel cu care-am fost la Starea Civilă cînd m-am căsătorit! Mi-am pus atîtea speranţe că, în sfîrşit, voi strînge mîna celei mai importante personalităţi din ultimul an, norul vulcanic. El, Norul, singurul Nor Vulcanic important. Şi cînd colo, ce să văd? M-am dus de pomană. Lumea şuşotea că, de fapt, România nici nu era pe lista de ţări vizitate de El, Norul!, ba cică a fost doar o mişcare de imagine a nesuferiţilor.

Sînt dezamăgit. Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!

© subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.
Am aşteptat norul vulcanic. Şi nesimţitul, ia-l de unde nu-i!